Spre deosebire de „arta sa narativă“ profund originală, în Scrisoare către tata, Kafka abandonează această „zonă clar-obscură“, pentru a da frâu liber unei frazări simple, clare, în măsură să explice întreaga povară a lanțului care l-a ținut departe de „încăperile pământești“ ale relației paterne. Dar și această sinceritate târzie este îmbrăcată adesea, spre deosebire de formulările directe, crude, ale lui Mateiu, într-o protectoare politețe, în justificări personale, în iertări imediate, ceea ce deconspiră faptul că teama din copilărie nu s-a vindecat în întregime. Universul apăsător în care s-a ferecat copilul ultrasensibil și apoi maturul Franz Kafka s-au „metamorfozat“ în creațiile sale literare, în „procesele“ unor trăiri ultragiate în care se confruntă marea sa conștiință etică și absurdul unei lumi în descompunere. În spatele acestei lumi terifiante, se ascunde, de fapt, „o patetică pledoarie pentru normalitate, pentru ruperea zgărzilor, pentru o realitate inteligibilă și un univers uman eliberat de frici și angoase, pentru nivelarea prăpastiei între sens și viață“, cum definește Camus universul kafkaian. Deși, în esență, nefericirile celor doi scriitori au o cauză comună, raportarea la ea este total diferită : dacă Franz Kafka vede în tatăl său o instanță supremă, „măsura tuturor lucrurilor“, cârmuind din fotoliu lumea întreagă, apreciindu-i, totuși, cu obiectivitate, munca, sacrificiile pentru copii, Mateiu Caragiale își aruncă tatăl niciodată iertat, fără cea mai mică urmă de rezervă, într-un derizoriu iremediabil. Am amintit mai sus de doi scriitori care, la rândul lor, în operele proprii, ne-au oferit, prin crâmpeie de autentică și vibrantă artă, informații din universul unor familii de mari intelectuali : Tudor Vianu și Șerban Cioculescu. Și Ion Vianu, și Barbu Cioculescu, cei doi fii, importanți scriitori, ilustrează, la rândul lor, ceea ce numeam la începutul acestei însemnări caracterul luminos al relațiilor cu părinții. Și tot în aceeași idee, am comite o impietate dacă nu amintim și de o altă familie de scriitori, exemplară prin relația tată – fiu, Ion Pillat și Dinu Pillat. Multpremiata carte a lui Ion Vianu, Amor intellectualis – Romanul unei educații, este, așa cum aflăm din titlu, cartea formării intelectuale a autorului, cu pagini de fină introspecție a vârstei adolescenței, dar și cu interesante portrete și evocări de personalități cu care și-a intersectat viața sau care frecventau familia Vianu. Bineînțeles, nu puteau lipsi referirile la Tudor Vianu, „marele T“, cu un rol atât de important în șlefuirea personalității sale, pornind de la cele mai mici gesturi cotidiene, până la dezvăluirea idealului de viață al marelui profesor : „Să faci bine celorlalți, cum poți. În ce mă privește , îl pot face, binele, împărtășind cât mai limpede, mai inteligibil, ceea ce știu. Originalitatea nu mă interesează. Lucrul important este să transmiți știința ta. Restul e deșertăciune.“ Și Tudor Vianu își transmite cu generozitate știința, pe lângă cursurile de la facultate, și celor doi „gemeni“ prieteni ( Ion Vianu și Matei Călinescu), prin lecțiile săptămânale de logică, predate acasă, „în biroul negru“. O mare șansă pentru cei doi adolescenți de a descoperi, de la cea mai autorizată sursă, „frumosul etern“ și „noblețea ideilor“. Discutând filozofie pe canapeaua verde din sufragerie, după cină, sau pe terasa casei de la Zamora, cu „marele T învățător și ghid“, și tatăl, și fiul caută o cale paralelă „regimului detestat“ din acei ani cumpliți, o cale în care „estetismul“ era singurul care îi poatea transpune într-o „existență ideală“. De câteva ori, în relatările fiului apare și figura luminoasă a mamei, cea care știa să se bucure, simplu, direct, de viață și de natură, dar, în egală măsură, și de „minunea literaturii“ care „îți luminează viața“. „Cedarea“ lui Tudor Vianu, cel care „putea, printre discipoli, să provoace dragostea, amor intellectualis“, după ce regimul îl „supuse unei presiuni insuportabile“ este explicată de fiu cu înțelegere omenească. În schimbul „tăcerii“, a câtorva „declarații formale“ profesorul își poate „împărtăși“ știința, își poate scrie cărțile, poate interveni în favoarea prietenilor aflați în necaz. Și, totuși, o îndoială căreia îi dă uneori glas, îl macină pe ilustrul profesor : „Am devenit un personaj oficial. Dar inima mea ?“ O tristețe perpetuă, îmbrăcată în manifestări care înainte îi erau străine, „o formulă de viață întemeiată pe fugă“, cu întoarceri „doar spre a constata vidul care se formase în jurul său“, dar, mai ales, „o silă profundă“ sunt observate de fiu și descrise cu acuitate. Iar Ion Vianu conchide : „prin (paternul) amor intellectualis, izvor de delicii, de mângâieri sufletești și de slăbiciune, am înaintat în viață, și eu, înainte de a-i descoperi insuficiența“.(…) „Amor intellectualis a fost un izvor de bucurie, a fost o rezervă de energie care ne-a hrănit și ne-a ținut loc de acoperământ și de veșminte calde în iarna polară a spiritului.“ Închei aceste câteva rânduri despre o exemplară relație tată-fiu cu tulburătoarea mărturisire a fiului despre și mai tulburătoarea mărturisire a tatălui : „Toată viața, m-am rugat în singurătate, în secret“ ; cu acele „cruci mari-crucioaie“ cum le spune „marele T“, cuprinzătoare dincolo de plăpânda ființă umană, cruci de răscumpărare și spovedanie a unor teribile apăsări, „cruci discrete“, „aidoma vocii tăcute și atotputernice a Creatorului“. În Amintirile unui uituc, ca și în cartea scrisă împreună cu Monica Pillat, Amintiri despre atunci, Barbu Cioculescu evocă anii copilăriei din Găeștiul interbelic, unde locuia cu părinții, așa cum tatăl, mai înainte, „dăduse seamă“ despre a sa copilărie petrecută la Turnu-Severin. Același stil, și la tată, și la fiu, „plin de simpatie, cursiv, amuzant, neocolind anecdotica ori vorba de duh memorată scrupulos“, cum caracterizează Nicolae Manolescu, în Istoria critică…, amintirile cioculesciene. În plus, Barbu Cioculescu „împănează“ cele două cărți cu „ingrediente personale“ : o frazare barocă, uneori jucăușă, alteori nostalgică, care, împreună, dau savoare lecturii. Observația sa este înțesată cu întâmplări și personaje, aproape neselectiv, din plăcerea pură de a istorisi, dintr-o suflare, în avalanșă, totul. „Penița veselă“ a tatălui e plimbată, în continuare, de fiu pe hârtie, cu bucuria evocării unor timpuri fermecate. Ca și Tudor Vianu, pentru psihiatrul și, în egală măsură, literatul Ion Vianu, Șerban Cioculescu este pentru fiul său, cel cu preocupări și performanțe culturale multiple, Magistrul. În istoria culturii și literaturii române, familia Pillat ocupă un loc aparte. Cultura, harul, noblețea, probitatea morală au făcut din membrii acestei familii ( fie că ne referim la marele poet Ion Pillat sau la fiul acestuia, romancierul, eseistul, istoricul și criticul literar Dinu Pillat, fie că avem în vedere pe soția celui din urmă, memorialista și criticul de artă, Cornelia Pillat, sau pe fiica acestora, poeta Monica Pillat) unii dintre cei mai respectați scriitori români. În evocările, în amintirile, în portretele literare care le sunt consacrate și sub care și-au pus semnătura nume prestigioase ale culturii române, este evidențiată admirația pentru eleganța și naturalețea comportamentului lor. Împrejurările dramatice prin care Dinu Pillat a fost silit să treacă, cu vini inventate de oficialitățile comuniste, și care i-au grăbit sfârșitul prematur, nu i-au alterat conduita ireproșabilă, civilitatea, echilibrul interior. Cât privește relația fiului cu tatăl, este, cred, suficient să arătăm că Dinu Pillat își susține doctoratul cu o lucrare despre opera lui Ion Pillat, dovada cea mai pregnantă de iubire, prețuire și admirație pentru părintele său. Alexandru Paleologu, prietenul de-o viață al lui Dinu Pillat, îl considera „încântător prin sinceritatea și loialitatea lui și prin pornirea lui de a da importanță lucrurilor cu adevărat importante“, apreciindu-i, în același timp, „stilul său echilibrat, sec, concis“ din cele două lucrări de doctorat, dintre care, una, cum am spus, fiind dedicată „felului de-a fi al lui Ion Pillat“. Tot Paleologu, referindu-se la această „reconstituire“, o consideră „cu totul remarcabilă atât ca lucrare științifică cât și ca lucrare de artă“. Deși admirația fiului este evidentă, echilibrul și obiectivitatea nu-i subminează redarea esenței biografice și creatoare a tatălui. În final, după succinta parcurgere a acestor biografii, chiar dacă nu e menirea acestor însemnări să formuleze o concluzie, un fapt este edificator: și Ion Vianu, și Barbu Cioculescu, și Dinu Pillat, copii dotați și sensibili, se clădeau, tainic sau avântat, în acele vremuri, când normale, când tulburate de evenimente istorice potrivnice, sub înrâurirea unor părinți exemplari, pentru a da, la rândul lor, peste ani, măsura unor înzestrări excepționale.