Dorul de școală

Mă surprinde uneori, deși am vârsta pe care o am, dorul de școală. Adevărul este că mi-a plăcut școala de când mă știu. Poate și fiindcă m-am născut într-o familie de dascăli împătimiți de școală. Tata s-a pensionat după 42 de ani de învățământ. Aveam 26 de ani când mi-a vorbit despre cei 42 de ani. Mi s-a părut enorm. Nu-mi trecea prin cap că mă voi pensiona eu însumi după 53 de ani. Când s-a întâmplat asta, tata nu mai trăia ca să-i spun. Urmase Facultatea de Litere și Filosofie de la Univeritatea din București și predase, până când a fost arestat, pedagogia la licee din Cernăuți, Rm. Vâlcea și Sibiu. La eliberare, nu i s-au mai dat ore la liceu și nici în oraș. A făcut naveta la Gușterița, un sat de lângă Sibiu, apoi la Hosman, lângă Agnita, unde se ducea săptămânal cu decovilul și dormea în camera de oaspeți a școlii. Am vizitat-o pe la mijlocul anilor 1990, cu ocazia unei campanii electorale, și am fost teribil de emoționat. A predat în tot acest timp limba română la clasele elementare, gimnaziul de astăzi. Mama a absolvit franceza la aceeași facultate, pe care a predat-o tot până când a fost arestată, trecând apoi, ca și tata, la limba română, și nu la liceu, ci la Școala Sanitară din Sibiu. Trecuse de 90 de ani când continua să dea meditații copiilor unor cunoștințe, după vestitul manual Lagard et Michard, în ediții tot mai noi pe care i le aduceam din călătoriile mele în Franța. În legătură cu manualele, dicționarele și celelalte care se aflau în biblioteca ei, laolaltă cu sute de cărți de literatură, mama fiind o mare cititoare, îmi amintesc un lucru curios: prea puține din aceste cărți, în franceză și în română, existau în copilăria mea. La moartea mamei, rafturile din micul ei apartament erau în schimb burdușite de cărți. De ce nu-mi amintesc nimic din copilărie, când îi cerusem voie să am un raft al meu, pentru cele câteva cărți care îmi aparțineau? Tata își avea cărțile lui, de pedagogie îndeosebi, el nefiind propriu vorbind un cititor de literatură, preferând romanele polițiste, mai ales la bătrânețe. Între tratatele tatei de pedagogie clasice apăruse la un moment dat Poemul pedagogic al lui Makarenko. Lectură devenită obligatorie în primii ani de comunism. Nu mai știu cu ce ocazie, l-am citit și eu. Deși știam că tata îl detesta. Despre motive, habar n-aveam. Abia mai târziu am aflat ce hram purta acest manual pe care KGB îl folosise ca un ghid în formarea omului nou, spălat pe creier. Nu l-am recitit niciodată, dar mi l-au amintit câteva distopii moderne, între care un roman al lui Bujor Nedelcovici, în care pasajul de la omul vechi la omul nou nu e zugrăvit niciodată în mod direct. Nu ni se dezvăluie nicio metodă de manipulare a conștiințelor. Omul nou este însă făcut, iar nu născut, produs al unui proces complex, pe care îl găsim în schimb la Makarenko. Despre școala copilăriei și adolescenței mele s-au spus și se tot spun multe lucruri neadevărate. Am putut verifica destul de des, bazândumă pe caietele mele „literare“ din acei ani, care mi-au împrospătat memoria, că dracul n-a fost niciodată atât de negru cum lasă unii din generația mea să se înțeleagă. Mai întâi, permiteți-mi să pretind că la începutul anilor 1950 în România se făcea totuși școală. Se învăța. Se tocea. Altminteri de unde să-mi fi rămas mie în cap ideea că școala înseamnă, înainte de orice, învățătură. N-aveam manuale de literatură, e adevărat (la alte discipline existau, traduse din rusește, și erau, cu unele excepții, științific valabile), ci două broșuri intitulate Teze provizorii, pe care le păstrez și care, răsfoindu-le când lucram la Istoria critică, mi s-au părut temeinice sub raportul informației. Perioada veche nu era deloc ideologizată, cum s-ar crede judecând după fastidioasele Introduceri la edițiile de cronici care tocmai începuseră să apară. Tezele conțineau informație curată și bogată. Titlurile operelor lui Cantemir erau în latină (și română, desigur). Le țin minte până astăzi, așa cum le-am învățat atunci. Date, multe date istorice: s-ar spune că nu exista teama de a încărca mintea elevului. Ceea ce e corect: mintea elevului trebuie, cel puțin până la o vârstă, încărcată, ca o baterie, ca să funcționeze. Eficiența școlii se măsoară și după greutatea ghiozdanului. Îmi amintesc de o oră de sfârșit de an consacrată operei lui Slavici, eram prin clasa a IX-a, în care profesorul Constantin Gibescu de la Rm.Vâlcea mi-a cerut să fac o sinteză. Am citit tot Slavici, nuvele, romane, teatru, tot. Am povestit altundeva cum mi-am procurat cărțile. Nu-i venea să creadă profesorului: mi-a pus întrebări viclene despre fiecare ca să se convingă că le citisem. Lucrurile au stat la fel cu Delavrancea sau alții. Eram obligați săi citim pe toți în întregime. Era un lucru subînțeles, care nu se negocia. N-o făceau, desigur, toți, dar eu o făceam. Păcat că, mai ales din interbelic, nume importante erau cenzurate și așa au rămas până am terminat liceul. Noroc că pe unele le aveam în casă. Din Goga, ai mei aveau mai multe ediții. Asta ca să dau un exemplu. La nici 17 ani, când am terminat liceul, eram posesorul unei comori: cunoșteam destul de bine literatura română de la origini și până spre 1918. Interbelicului îi va veni vremea abia în facultate, deși ciuruit ideologic, ca și literaturii realist-socialiste, de ale cărei delicii am luat cunoștință tot atunci. M-a interesat totdeauna imaginea școlii și a literaturii în operele scriitorilor. Așa am remarcat că ardelenii își iubesc dascălii, portretizându-i cu pasiune (Budulea Taichii), că moldovenii pun și o sămânță de ironie în portrete (Creangă, Sadoveanu), că, în schimb, muntenii sunt înclinați spre caricatură (Caragiale, Delavrancea). Amintirile multora sunt pline de ecourile școlii. Anii de formare fac obiectul unor pagini remarcabile, nu numai la clasici, ci și la contemporani. Dorul de școală nu e cu siguranță un sentiment universal, dar ceva mă face să cred că nu sunt puțini cei care îl împărtășesc cu mine.