Bucuria mirării mele

Întotdeauna am simțit o atracție și un soi de comunicare profundă și neconvențională cu scenografii. Am avut noroc să rămîn privindu-i. De atîtea ori, de atîtea ori. Admirîndu-i. Mereu. M-am apropiat de cei mai mulți dintre ei cu smerenie. Cu un fel de complicitate de plan secund. Activ și pasiv. În joc și lîngă, observator. Cam tot la fel cum se pun ei înșiși în raport cu ceilalți creatori ai unui spectacol. Acest tip de smerenie, de un pas în spate sau într-o parte, m-a atras teribil. Scenograful are un dar al ubicuității – este în sala de repetiții, în atelierul personal, în atelierele teatrului, discută cu regizorul, cu actorii, apoi cu muncitorii, cu tîmplarii, cu croitoresele, se întoarce la creatori, face probe, caută, caută, observă, concretizează forme, năluci, halucinații, vine în întîmpinare, deschide liniile sau le strînge, merge în profunzimi, extinde sau atenuează volume, cromatici. Și tot așa. Este înăuntru și în afară. Drumul acesta, acest du-te vino schimbă nu doar raportări diferite la structuri umane și artistice diferite, dar și la alte coduri lingvistice, estetice, materiale, concrete, fizice și meta-fizice. Am fost fascinată de scenografiiarhitecți. De mintea lui Liviu Ciulei, a personalității lui Paul Bortnovschi – definiția pură a miracolului care intersectează perfect arta și știința, imaginația și rigoarea – de cea a lui Dan Jitianu, a Doinei Levința. În egală măsură, de cei ca Lia Manțoc, Helmuth Sturmer, Vittorio Holtier. S-au adăugat, în ani, scenografi noi, fel de fel, proaspeți, veniți fie din școala de arhitectură, fie de la belle arte. Alerg în toate zările după mințile nebune care aduc pe scenă fantasticul pur, simplu, grafic sau baroc. Duc cu mine imagini cît splendoarea Muntelui Fuji. De aici și de peste tot unde am umbalt ca să găsesc, să întîlnesc, să văd, să mă îmbib pentru ceea ce trece și se transformă în amintire, pentru prezentul care iute mi se scurge printre clipiri de pleoape, pentru viitorul pe care îl nasc din ieri, din azi. La o ediție a Festivalului „George Enescu“ l-am cunoscut și altfel pe Cosmin Ardeleanu. Scenograf venit din școala solidă a arhitecturii. Îi remarcasem stilul, structurile, perspectivele. De data asta, i-am descoperit sensibilitatea. Deschi de rea și apetitul imens față de muzică. Am stat atît și atîtea. Înainte de un concert, așteptînd ora de începere pe o bancă din fața Ateneului sau după vreun concert cînd mai vorbea doar Luna pentru noi. Nu vezi prea mulți oameni de teatru la Festivalul Enescu sau la programul Filarmonicii, al Orchestrei Radio. De aceea, se naște o apropiere a delicateții și puterii muzicii, a artei, a unui alt fel de a descoperi lumea și miracolele ei. Dar și un soi de solidaritate, de complicitate, mai exact. Au trecut ceva ani. Tocmai acum, în aceste vremuri ciudate, greu de dus, acum, cînd disperarea și neputința se amestecă și slăbesc omul în ficare zi, constant, am primit și am citit cartea scenografului Cosmin Ardeleanu: Ce se aude la a doua vedere. O prezentare muzicală a scenografiei de teatru*. Și iarăși zic: „Ce norocoasă sînt!“ Parcurg paginile cu bucuria mirării mele. Sînt martorul unui drum personal, subiectiv, înălțător, al unei confesiuni pe care un artist o face cu smerenie. Așa cum își face și meseria. Descopăr patimă și pasiune, voluptatea cunoașterii. Pe care o împarte cu noi, cititorii. Cu generozitate și noblețe. Toată cercetarea merge constant în două universuri: arta scenografiei și muzica. Universul vizual și cel al sunetelor. El îndepărtează obstacole, bariere, înlesnește drumul clar și limpede prin cîmpul nesfîrșit al sunetelor ce zboară și al formelor ce rămîn împămîntate. Sînt scriitori cu solidă cunoaștere muzicală care se topește fie în construcția propriu-zisă a unui roman, fie în aceea a unui personaj. Thomas Mann, Haruki Mura – kami, Ludmila Ulițkaia, Eric Emmanuel Schmitt, doar cîteva exemple. În filme mari, există un discurs muzical solid și nu mă gîndesc la muzica originală, compusă special – care susține estetica regizorului, calea unui per sonaj. S-au preocupat destui să urmărească și să argumenteze, absolut superb uneori, de ce un fragment sau o temă dintr-o operă, dintr-un concert sau dintr-o simfonie însoțesc și susțin un demers cinematografic. Mărturisesc, însă, că nu mi-a trecut prin cap apropierea a două construcții cum ar fi scenografia de teatru și cea muzicală. Pentru un timp, mi-am părăsit solitudinea și am călătorit aplicat în acest laborator vast și minuțios elaborat de un autor nebănuit de profund și vibrant. Cum se citeşte o scenografie? Chiar dacă știți, mi se pare o provocare intelectuală să aflați și perspectiva lui Cosmin Ardeleanu. Paralela pe care o dezvoltă cu un arsenal complex de răspunsuri între ce se vede și ce se aude. Sau ce se vede la a doua vedere. Răspunsurile lui urmăresc în detalii două tipuri de construcții. De accente. De forme. Care conduc, în mod ideal, spre armonie. Un decor are un tip de autonomie în relație cu el însuși, dar și cu spectacolul din al cărui întreg face parte. Este exact ca o simfonie. De sine stătător. Dar treaba unui scenograf este lucrul la spectacolul tuturor. Al regizorului, al lui, al actorilor, al spectatorilor. Muzica cu regulile ei, cu misterul ei, cu filosofia și amprenta unui compozitor sau a unui dirijor, a unui interpret este un intermediar pentru scenograful Cos – min Ardeleanu în descifrarea profesiunii de scenograf. Cu alte cuvinte, muzica ar putea să fie acea limbă universală la care ar avea acces toată lumea ca să comunice. Și să se înțeleagă. În Turnul lui Babel, muzica este elementul de apropiere, de umanitate, calea spre celălalt, spre dialog. Cu cît autorul demonstreză lucrul acesta, cu atît se apropie, de fapt, de taina a ceea ce este spațiul, decorul pentru teatru. Într-un spectacol unitar, construcția decorului, textul, jocul actorilor, lumina, toate par făcute în același fel. Instrumentele diferă. Întocmai și într-o partitură. Parte pentru întreg. Abordarea științifică are o plajă mare de documentare, de exemplificări, de cărți de specialitate muzicală citite meticulos, de concerte, simfonii strecurate în urechi-pîlnie, de spectacole reper, din punctul de vedere al lui Cosmin Ardeleanu, asu mate. Cartea această are trepte. Pentru unii, de inițiere. Pentru alții, de șlefuire a diamantului cunoașterii. Bucuria mirării mele gustă din preaplinul culorilor, al sunetelor, al cuvintelor, al volumelor ce-mi intră în ființă. El scrie de fapt două poeme care undeva, în înaltul spirit, se întîlnesc și formează un pod, un platou pe care ideile circulă liber, firesc, armonic. Miraculos.

Volumul este în curs de apariție la Editura Eikon.