Dacă numeroasele portrete în ulei sau schițe pentru tapiserii reprezintă partea convențională, „diurnă“ a moștenirii artistice a lui Francisco de Goya y Lucientes, desenele, gravurile, împreună cu picturile târzii de la „Quinta del Sordo“ –pline de fantasme și monștri – sunt cele ce ne stârnesc astăzi interesul. Dincolo de constrângerile impuse de convențiile reprezentărilor portretistice, ele i-au permis să-și pună în valoare inventivitatea și un extraordinar simț de observație. Creației grafice a lui Goya îi este dedicată cea mai recentă expoziție de la Metropolitan Museum, bazată pe lucrări din bogata colecție proprie cărora li s-au adăugat împrumuturi semnificative de la Prado sau Muzeul de Arte Frumoase din Boston. Organizată cronologic, „Imaginația grafică a lui Goya“ nu se vrea neapărat o manifestare exhaustivă, definitorie, așa cum s-a dorit marea expoziție deschisă la Prado cu ocazia bicentenarului instituției, ci un ghid deschizând drumuri către o lume stranie și plină de miracole. Cu toate că Metropolitan-ul deține serii complete de gravuri din ciclurile „Capricii“ sau „Dezastrele războiului“, nu toate au fost expuse. Mark McDonald, curatorul expoziției, a alăturat mereu desene – din albumele de mult dezmembrate, numerotate de la „A“ la „H“ – cu gravuri înrudite din marile serii tipărite de Goya. Atrăgând atenția asupra unor anume puncte de legătură – ca subiect sau ca tehnică – el a definit astfel un mod inedit de explorare a unor teme predilecte și evoluții stilistice care marchează întreaga operă a artistului spaniol. Există diferențe între seriile de gravuri și albumele de desene. Dacă primele erau subiectul scrutinului public sau erau supuse rigorilor cenzurii Inchiziției, celelalte i-au oferit libertatea de a pune în pagină gândurile sale cele mai intime. Seriile de gravuri sunt, în general, dedicate unor subiecte bine conturate: critici sociale, derâderea ignoranței și a superstițiilor, conflicte maritale, ororile războiului, coride etc. Parcurgând ciclurile, semantica lor devine tot mai clară chiar dacă înțelesul unor amănunte ne scapă. Pe de altă parte, albumele de desene sunt mult mai puțin consistente tematic, cu sensul imaginilor mult mai ambiguu, mult mai greu de interpretat. În același timp, mijloacele artistice, prin care Goya captează atenția privitorului, sunt similare în gravuri și desene. Dimensiunile corespund intensității imaginilor prezentate. Plăcile verticale folosite pentru gravurile din „Capricii“ și cele orizontale pentru „Dezastrele războiului“ ca și multe dintre desene sunt de dimensiuni relativ modeste, cu fundaluri nedefinite, cerând o concentrare totală asupra personajelor din prim plan („Cei ce nu pot“ – cu cei doi bărbați cărând în spinare niște măgari mulțumiți sau „Bărbat oprind o încăierare“ în Albumul „F“). În alte serii – dedicate tauromahiei – suprafețele sunt mult mai mari și narațiunea se desfășoară în adâncime („Mariano Ceballos, zis Indianul, ucide taurul de pe cal“). Goya a folosit – indiferent de tehnica aleasă – mijloace variate pentru a delimita și modula spațiul: diagonale („Maja și ofițer“ sau „Frații îi ucid iubitul după care se sinucide“ din Albumul „B“ sau capriciul „Tantal“); chenare explicite; alternări bruște între lumină și întuneric, a la Rembrandt („Peisaj“, „Nu există niciun ajutor“ din „Dezastrele războiului“). Atunci când trebuie să sugereze profunzimea spațiului, o face cu un teribil sens al nuanțelor (din ce în ce mai diafane, în nesfârșite variații de cenușiu) și al liniei (tot mai nervoasă dar în același timp din ce în ce mai puțin precisă). Foarte stăpân pe mâna sa încă de foarte devreme („Ghitarist orb“, 1778), Goya își perfecționează mereu tehnica de lucru, aducând-o la desăvârșire în „Capricii“ („Până la moarte!“) și la miraculos în lucrări târzii precum „A murit adevărul“ („Dezastrele războiului“) sau „Evenimente îngrozitoare în primele rânduri ale ringului la Madrid și moartea primarului din Torrejón“ (desen în cretă roșie din 1814-1816). Expoziția demonstrează din nou că cezura – cauzată de o boală necunoscută ducând la surzenie – nu a fost atât de marcantă pentru creația artistului spaniol pe cât s-a crezut multă vreme. Ceea ce se întâmplă în timp – dar nu neapărat legat de un anume moment – este că, pe de o parte, devine din ce în ce mai concis în exprimările sale și, pe de alta, coșmarurile ocupă un loc din ce în ce mai pregnant. Aparent plină de ironii și critici sociale, seria „Capriciilor“ este dominată – de la „Somnul rațiunii produce monștri“, la femeia care smulge dinți din gura unui spânzurat, la imagini cu vrăjitoare bătrâne înconjurate de lilieci – de stranii fantasmagorii. Cele 22 de gravuri grupate sub frontispiciul „Disparates“ sunt printre cele mai dificile de interpretat lucrări ale artistului. S-a crezut pentru multă vreme că ilustrează proverbe sau tradiții carnavalești. Gravurile sunt nedatate și seria – la fel ca și „Dezastrele războiului“, nepublicată în timpul vieții creatorului – este considerată neterminată… În „Nebunie ridicolă“, figuri anonime stau noaptea pe o cracă uriașă, ascultând un orator învelit într-o pătură care-i acoperă chipul și trupul. Doar mâinile i se văd, gesticulând fără sens… Bărbatul aflat în poziție centrală și văzut doar din profil din „Nebunie crudă“ are un fel de suliță cu care a doborât deja pe cineva. Celelalte personaje par să aștepte cu groază și resemnare direcția următoarei lovituri… În „Nebunie săracă“, o femeie cu două capete pare să vrea să intre într-o clădire (o biserică?) în pragul căreia stau alte personaje, nervos creionate dar parcă impasibile, care o privesc cu mirare în timp ce, din spatele protagonistei, se ițesc siluete parcă purtate de vânt… În „Nebunie veselă“ vezi un dans ciudat, în care trei bărbați bătrâni dansează întrun același cerc cu trei femei tinere și țepene… Pe cât de stângaci pare desenul pentru „Nebunie veselă“, pe atât de elaborat este cel pentru „Nebunie funerară“. Dintr-un corp învelit în giulgiu, așezat pe pământul gol și păzit de un leu, pare să se desprindă stafia unui bătrân care se îndreaptă spre un grup care include o harpie pitică, o bufniță și un bărbat mascat plutind în aer… Dominat de grotesc, monstruos dar și de ironie, ansamblul se constituie într-un univers crepuscular bântuit de crâmpeie de vis. Exprimarea durerii personale și colective își găsește cea mai convingătoare expresie în ciclul „Dezastrelor războiului“, un manifest antirăzboinic care a rămas până astăzi neegalat. Create drept răspuns la invazia napoleoniană (1808-1814) dar și la actele de cruzime comise în timpul lui Ferdinand al VII-lea, după restaurarea monarhiei spaniole, cele 82 de gravuri realizate folosind tehnica aquatint și tipărite postum (de abia în 1863) provoacă un răspuns visceral atât prin ceea ce este pus în fața ochilor privitorului cât și prin ceea ce este doar implicat. Trupuri dezmembrate și crengi rupte. Scene de tortură născute din dorința de răzbunare sau doar din plăcere malefică. Acte de rezistență inutile. Disperarea provocată de foamete. De parcă imagini individuale n-ar fi destul de îngrozitoare, abundă amănunte prevestind atrocități și mai mari… Goya a trăit într-o lume marcată de molime și războaie, de suflete nevinovate murind în chinuri groaznice, de politicieni demagogi și venali, o lume pe care ar trebui s-o recunoaștem cu ușurință. Considerat un epitom al „progresului“ și liberalismului, înfierând clar în arta sa inegalități sociale, corupția, mizeria și ororile aduse de războaie inutile, îngâmfarea conducătorilor, dar și prosteasca credulitate a maselor, Goya a fost departe de a fi un purtător fără prihană al stindardului „revoluției“ sociale sau artistice. A continuat să accepte să fie în solda unui regim autocratic cu tot disprețul profund pentru membrii casei regale spaniole revenite la putere după războaiele napoleoniene. Premergător al romantismului, precursor direct al atâtor mari artiști care i-au urmat – de la Daumier și Ensor, la Picasso și Francis Bacon – Goya a rămas mereu legat de spiritul unui trecut reprezentat de Velázquez sau Rembrandt. Orgolios și taciturn, Goya a fost un spirit mereu marcat de îndoieli legate de natura umană, de lumea în care a trăit, de rolul artei și în primul rând de propriile puteri. Una dintre cele mai misterioase creații ale sale reprezintă un gigant așezat cu spatele într-un spațiu nedefinit și privind descumpănit peste umăr. Să fie oare un autoportret?