Pe mine, mie redă-mă!

„Ținutul nomazilor” al regizoarei de origine chineză, Chloé Zhao, a primit Globul de Aur pentru două dintre categoriile cele mai prestigioase, „Cel mai bun film – dramă“ și „Cel mai bun regizor“. Filmul este o combinație inedită de ciné-verité sau documentar observațional, docudrama și road-movie, în măsura în care poți recunoaște trăsăturile fiecărui gen, decupajul crud-realist, secvențe care par să stea sub semnul improvizației, utilizarea unor actori neprofesioniști, membri ai unei comunități nomade de posesori de mașini cu rulotă, o acțiune desfășurată eratic de-a lungul unor trasee, cu popasurile în tabere amenajate pentru posesorii de rulote, impresia că dialogul are ceva dintr-un interviu luat de un reporter empatic etc.. Altfel, filmul se bazează pe romanul din 2007 al jurnalistei Jessica Bruder care s-a specializat în explorarea unor subculturi, cum este și cea pe care filmul o pune în valoare. În centrul poveștii se află Fern (Frances McDormand), o femeie în jur de 50 de ani, poate și mai mult, al cărei soț a murit și care a fost disponibilizată în urma închiderii unui gigant economic, fabrica U.S.Gypsum Corporation, fapt care a condus și la prăbușirea unui întreg orășel industrial din Nevada cu un nume elocvent-ambițios, Empire. În urma acestor două evenimente, Fern ia decizia de a duce o viață itinerantă în mașina rulotă de care dispune, trăind din puținii bani obținuți în cadrul unor slujbe temporare, modest plătite, la celebrul serviciu de livrare Amazon, lucrător într-un mall, ca femeie de serviciu într-un restaurant etc. Spre deosebire de majoritatea membrilor comunității nomade la care se afiliază cu un firesc pe care acești tardohippies, pensionari flotanți, homeless itineranți, activiști ai singurătății etc. îl cultivă, Fern are posibilitatea de a opta. O altă familie care o cunoaște bine o invită să stea la ei, propria soră îi lansează aceeași invitație, cu o afecțiune care nu are nimic trucatpoliticos, mai mult decât atât, Dave (David Strathairn), un bărbat care se simte atras de ea, cu o reală delicatețe face invitația de a trăi alături de el în mijlocul unei familii numeroase și primitoare într-o locuință cu adevărat elegantă, în mijlocul unui minunat decor natural. Răspunsul este întotdeauna același: solitudinea în mijlocul deșertului, acoperit uneori de o crustă de gheață, alteori de cactuși sau a unor ținuturi pietroase, lipsite de orice vegetație, un wasteland care evocă cumva o stare sufletească. Dificultățile și riscurile unei astfel de vieți sunt și ele ridicate, chiar dacă există un sistem mutual de întrajutorare a membrilor „tribului“ și în ciuda prieteniilor pe care Fern le leagă cu femei în vârstă precum Swankie (Charline Swankie) și Linda (Linda May). Aspectul devastat al ținuturilor, al orașelului căzut în paragină după prăbușirea economică a „imperiului“, își are un corespondent în chiar chipul acestei femei, cu părul tuns scurt, răvășit adesea sau cu șuvițe care i se lipesc de față, cu riduri adânci, cu o tristețe iremediabilă pe care nu o diluează voluntarismul și determinarea pe care le afișează. În mod cert, filmul are relevanță din perspectiva unei analize sociale, documentând ceea ce se întâmplă în urma crashului financiar al unor mari întreprinderi, fenomen care a marcat America ultimelor decenii, a ultimilor ani chiar sau stilul de viață al unor comunități nomade, ai căror membri reușesc să transfigureze sărăcia extremă, abandonul social și vicisitudinile unei vârste înaintate într-o formă de viață care reafirmă libertatea și îndrăzneala părinților fondatori ai Americii, pionerii din Far West. În acest sens se cuvine a menționa documentarul Omul fără nume (2010) al regizorului chinez Wang Bing, comentat și de istoricul de artă Georges Didi-Huberman în cartea sa Peuples exposés, peuples figurants. Cineastul și pe urmele lui Didi-Huberman evidențiază un paradox, bogăția, resursele „nimicului“ în cazul sărăciei extreme, pe care le scoate la suprafață cu imaginație o ființă umană aparent total desposedată. Este vorba de o atenție aparte pe care omul fără nume al lui Wang, o ființă fără adăpost, o acordă lumii și care gestionează resturile, rebutul, mărunțișurile dezvoltând o adevărată artă de bricolaj. Este adevărat, niciunul dintre nomazii prezentați de Zhao nu se află în ultimul stadiu al penuriei, dar cu toții gestionează un puțin la confiniile cu precaritatea. Și din fericire, filmul nu dobândește o dimensiune marcat tezistă prin înfățișarea unui contrast edificant între ricchi e poveri. Însă chiar și aceasta mi se pare o miză colaterală a filmului, dat fiind faptul că trei dintre personajele principale posedă o alternativă la acest tip de viață, cu alte cuvinte aleg acest mod de viață ca expresie personală, fără a fi constrânși. Este vorba de Fern, de Dave și de liderul mișcării nomade, Bob (Bob Wells). Bob a luat decizia de a duce o astfel de viață, ajutându-i pe alții, ca urmare a decesului fiului său care s-a sinucis, iar confesiunea sa este emoționantă, omul neavând nimic din pretențiile și morga unui guru. Dave are o familie și un fiu de care s-a înstrăinat din cauza profesiei și a neglijenței, dar poate oricând să se întoarcă în mijlocul familiei care-l dorește înapoi, ceea ce și face, în cele din urmă, nutrind speranța că Fern va accepta să-i țină companie. Fern este un caz cu totul particular, motivațiile ei nu sunt clare, și înțelept, nici nu vor fi clarificate în final. Decizia ei răspunde unui impuls puternic, care o desface de comunitatea în care se afla, care o ține departe de sora ei și care o izolează, cu mici excepții, prietenele pe care și le face pe parcurs în drumețiile cu rulota, în taberele de nomazi. Fern gustă o libertate deplină de care nu s-a bucurat pe parcursul vieții, prizonieră într-un mic orășel industrial, urât după toate aparențele, dar pe care soțul ei evocat adesea l-a îmbrățișat cu toată dragostea. Există sugestia că a rămas în același loc, în același peisaj aspru, secătuit, pentru soțul ei, că a renunțat la orice alegere pentru a-i fi alături, că și-a cenzurat libertatea, iar acum își afirmă plenar independența. La un moment dat, Fern afirmă că a acordat prea mult timp amintirilor, în detrimentul vieții trăite. O serie de secvențe o alătură unei naturi care-și manifestă elanul vital, o vedem lăsându-se în voia curentului, plutind goală la suprafața apei unui râu, privind din mașină un bizon care paște liniștit, sau alături de trunchiul prăbușit al unui sequoia sau măsurând din ochi circumferința unui astfel de colos, bucurându-se de marea agitată, de valurile înspumate care se sparg de o coastă stâncoasă. Există deopotrivă o tristețe adâncă în această ființă, o sensibilitate profundă, dar și o jubilație reținută, o bucurie a vieții, o întâlnire cu sinele profund, un rapel către propria interioritate. Ceea ce pare expresia unei alienări, ține de această regăsire, de acest „pe mine, mie redă-mă!“, cu un ecou eminescian. Iar referința poetică nu este nepotrivită, Fern recită un întreg sonet shakespearian, sonetul 18, „Shall I compare thee to a summer’s day?“ unui tânăr aflat într-un vagabondaj melancolic. Poemul încapsulează o întreagă filosofie de viață, reprezintă o meditație subtilă asupra rostului unei ființe umane, o punere în abis a existenței lui Fern însăși. Unind poezia cu imaginea pe care o ocazionează câteva cadre de natură putem înțelege și un alt aspect al opțiunii pentru o existență nomadă, dincolo de descoperirea libertății, aceea a descoperirii frumuseții, o frumusețe care se cere contemplată în solitudine, a cărei grație se acordă fără rest, într-o deplină generozitate tuturor celor care-i acordă atenție. Prin îmbinarea armonioasă a unei vita activa cu o vita contemplativa nu ne oferă cumva Fern o lecție uitată?