Pe desenul uriaș al vieții, apar, uneori, reliefuri impresionante. Din detaliile delicate, miniaturale, se poate distinge și citi, dacă ai noroc, o poveste fundamentală. Despre viață, despre tine însuți, despre felul în care poți să fii revelat prin proiectarea în ceilalți. În lumină sau în întuneric, în tainele sau certitudinile pe care le poți descoperi despre tine în gesturile celor care înseamnă ceva major în desenul tău. Au fost și sînt în jurul meu oameni prin care am reușit să înțeleg ce e cu mine pe acest pămînt. Ce este voluptatea bucuriei, precum și scufundările în abisuri de tot felul. Am reușit să pricep aventura lui Dante și călătoria lui fabuloasă, să deslușesc că, într-adevăr, cum spune el, dragostea mișcă soarele și celelalte stele. Că harul este de sus de tot și dacă îl ai, hrănește-l cum se cuvine, dacă nu… Unul dintre acești însoțitori este pentru mine VICTOR REBENGIUC. Imaginile cu el sînt extrem de diferite. Pe de o parte, fiindcă el apare mereu altfel pe scenă, dar și, ce s-ar chema simplu, zi de zi. Găsesc întotdeauna o nuanță care mă surprinde, un tîlc și o poveste în desfășurarea lui. Pe de altă parte, fiindcă raportarea mea a presupus timp și propria-mi experiență, cu alte cuvinte, o schimbare continuă și îmbogățită de perspective. Ochii mei au învățat să-l citească și sufletul meu să-l iubească cu fiecare personaj, cu fiecare întîmplare care ne-a adus împreună. Sau ne-a îndepărtat. Dar care, cred, ne-a legat. Privind desenul, așadar, constat cu melancolie că Victor Rebengiuc este unul dintre personajele care fac parte din destinul meu și care m-au sedus prin forța, prin vulcanul din structura lui, mereu gata să erupă, prin relația, greu de numit, cu regizorul. Dar și în sensul în care spune Liiceanu acest lucru, adică, acela al șansei ca cineva să ne ia de mînă și „să ne scoată pe drumul mare al vieții și să ne ducă de o parte, de acea parte în care ni se dă șansa să ne regăsim cu viața noastră trăită ca destin, ceea ce înseamnă: trăită pe cont propriu.“ Vitalitatea lui excepțională, franchețea ideilor, a părerilor, felul în care s-a așezat, cu greutate, cu asumare, față de teatru și față de viață m-au fascinat, dar m-au făcut să meditez. Îl privesc. De atîta timp. Pe scenă sau nu. O forță inepuizabilă. Totală. Absolută. Nici urmă de trișare, de eschivare. Și în gesturile mari, ample, și în cele mici, insesizabile, uneori. „Forza“ și „bellezza“, cum spune arhitectul Sinan al prozatoarei Elif Shafak. Cam așa este și ce face Victor Rebengiuc. Un poem de dragoste, amplu, cu deschidere, ca spațiile pe care erau ridicate cîndva, demult, biserici, catedrale, moschee, construcții desăvîrșite ale geniului arhitecților, pictorilor. Care au vibrația detaliului și a miracolului. De cîte ori sînt la Veneția, la Roma, la Craiova, la Cluj, la Avignon, la Sinaia, la Vama Veche, la Alba-Iulia, în piațeta de la Cocor, la Caracal, la teatru, orice teatru, la vreun film, pe străzi înguste sau, dimpotrivă, foarte largi, de cîte ori văd pe geam, în vreo cîrciumă, nuntași zglobii, de cîte ori ascult marea în septembrie și urechea mea îi prinde vuietul, de atîtea ori și de încă multe altele mă gîndesc la Victor Rebengiuc. La bucuria neostenită cu care își face meseria. La bucuria neostenită cu care trăiește. La prietenii noștri. Care mai sînt sau nu aici, pe pămînt. La normalitatea pe care o respiră și o degajă fără întrerupere. Uneori brutal. La onestitate. O noțiune din ce în ce mai vagă, mai perturbată de vremuri și de oamenii care stau sub ele. Am cumpărat acum cîțiva ani un audiobook cu el citind Tolstoi. Moartea lui Ivan Ilici. Produs de Humanitas. Ascult. Cînd vreau și de cîte ori vreau. Relația acestui actor cu cuvîntul mă răscolește. Mă cobor, abisal, în mine însămi. Victor Rebengiuc – o imensă mirare inocentă, un semn de întrebare primar și definitiv în Botom-Fundulea și hohotul meu de rîs enorm cît capul lui de măgar purtat cu „grație“ pe scena de la Grădina Icoanei. Capul lui culcat pe un țambal, dansînd animalic cu un lăutar în cîrcă, acel Tănase Scatiu stăpînind parcă viața și moartea. Fără cuvinte. Visceralitatea abulică a lui Pampon căutîndu-l și în gaură de carnaval pe Bibicu în cel mai fizic și metafizic „coșmar“ cinematografic al lui Pintilie, în care colcăie lumea lui Caragiale. Concretă și absurdă. În mocirla din mahala, în aburii băii la comun, în derizoriul absolut, în jobenuri, frac și mustăți bine răsucite, în isteria și în nebunia pasiunii fără de margini și de rețineri a Miței Baston –Mariana Mihuț. Un rol unic în filmul românesc. Nu cred că s-a mai făcut așa ceva, la această amploarea a jocului și a infinitelor cadre mici, mărunte, cu zeci de ipostaze pe secundă. Privirea din semi-profil, întoarsă, cvasi-nesigură a unui bărbat frumos și tînăr, Tipătescu. Grandios, diabolic, umoral, ludic-demonic, acaparator, dictator în Goring din Mephisto. Pelasgos și povestea Danaidelor – Craiova, Hotelul Militar și serile în care citeam din Patapievici, moartea lui Coposu și noaptea în care l-am așteptat pe Victor să ajungă de la București cu bine, Canal Grande, Avignon-ul cu Tudor, albastrul de Fayum, Purcărete. Apoi, Praga, teatrul lui Mozart și „…de Sade“, voluptatea și senzualitatea unei lumi care se descompunea ca straturile de pe pereții pictați, viola da gamba, ziua Marianei și, iar, Purcărete. Nu l-am văzut în Bubnov și în Caliban, și nici în ce a făcut cu dragul meu Radu Penciulescu, în Doi pe-un balansoar. Dar l-am văzut în De ce trag clopotele, Mitică?, o mărturie gigantică a lui Pintilie despre amestecul bizar între fantastic și realitatea concretă, grea, înfiptă în pămînt, în noroi, frămîntată de umori și isterii. În Serebreakov, viclean, întors spre sine, derutat de demascările și revolta lui Vanea, și chioșcul magic din acel spectacol așezat pe un tărîm al lui Cehov care se desprinde de țărmuri și se învîrtește la infinit vorbind despre oameni și despre teatru, deci, despre oameni. Deruta lui Fetisov- Colonelul Pasăre, „nebunii“ și NATO, stolurile de păsări pe care le urmăreau, imaginar, dincolo de scenă și căutarea lor disperată, prin sală, pe care fiul meu s-a simțit dator să o execute în semn de admirație față de Colonel. Doamne, cum stăpînește cuvîntul și sensurile lui, și ritmul, și tăcerile. Ivan Ilici înțelege că moare… viața, filosofia și abisul. Înțelepciunea. Și vocea lui Victor Rebengiuc care mă tulbură. Și marinarul lui Baltazar Baltazarovici Jevakin! M-am dus de vreo șase ori ca să văd scena intrării lui în Căsătoria. Acolo e nemărginitul duioșiei viguroase a veșnicului pretendent codoșit de-a pururi. Fără succes. Eu m-am îndrăgostit de el cum n-a reușit nici una dintrele cele șaptesprezece – sau cîte or mai fi fost – femei visate cu pirostriile pe cap. Cînd iese din scenă, plec cu el fără nicio secundă de ezitare. Așa cum m-am dus să-l văd, de cîte ori am putut, în Regele lui Ionesco. S-a născut pe 10 februarie 1933. Un actor de nota 10. LA MULȚI ANI, VICTOR REBENGIUC! „Smile… You’ll find that life is still worthwhile if you just smile…“ Îmi mărturisesc afecțiu nea, admirația și respectul pe care i le port. Infinit și pînă la capăt. Pentru că este EL fără niciun farafastîc. Pentru că joacă întruna și minunat și voluptos. Pentru că e curios de toate ale lumii, pentru că neliniștea lui este a creației însăși. Pentru că tinerețea lui este vie, palpabilă, nărăvașă. Pentru că știe ce este prietenia și fidelitatea. Pentru că povestea lui este și a lui Beate Fredanov, a Luciei Sturdza Bulandra, a lui Liviu Ciulei, a lui Lucian Pintilie, a lui Clody Bertola, a Leopoldinei Bălănuță, a Marianei Mihuț, a lui Vlad Mugur, a lui Radu Penciulescu, a lui Silviu Purcărete, a Cătălinei Buzoianu, a lui Ion Caramitru, Alexandru Dabija, Alexandru Darie, Alexa Visarion, Dan Pița, Yuri Kordonski. Pentru că m-a învățat, cîndva, ce este un copil în viața unui om. Pentru că nu a abandonat căutarea de sine. Pentru că s-a găsit și este inepuizabil. Ca și cuvîntul.