Vasile Igna în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Cristian Pătrășconiu: Vă întreb fără ocol, domnule Vasile Igna: poate refuza un scriitor camera obscură? Și dacă da, cu ce riscuri?

Vasile Igna: Știu eu? Poate că mai potrivit ar fi să spun că, în ceea ce mă privește, înainte de a exista camera obscură au fost arme-le albe, provincia cărturarului, starea de urgență, grădina oarbă, orbite sau călăuzele oarbe. Și după ele, Ora închiderii. Sunt cărți care s-au plămădit din același aluat inform și deseori fără gust al emoției, dar frământat de năvala capricioasă a memoriei și de tăcerile „zgomotoase“ de după primirea botezului. Doar flăcările cuptorului în care s-a copt fiecare carte au făcut diferența; unele flăcări au fost mai înalte, altele mai scunde, iar jăraticul mai fierbinte sau mai stins, după cum a suflat harul și m-a ajutat priceperea. Nu poți opri fără consecințe dureroase ceea ce vine irepresibil spre tine, cel mai adesea fără să te întrebe dacă ești pregătit sau nu. Automulțumirea și plafonarea prematură ar putea figura printre riscuri, iar refuzul de plano e mai mult decât o piedică sau o opreliște temporară. E pur și simplu abdicare. Până la urmă, încăpățânarea ce însoțește orice opoziție de durată devine frustrantă, generatoare de iluzii și fantasme. Dar, mutatis mutandis, o fi numărat cineva câți regi au abdicat fără voie?

Prin urmare, ce ar fi camera obscură pentru un scriitor?

Depinde de scriitor. Pentru mine, foarte pe scurt, e locul unde se developează imaginile înainte de a da contur unei năzuințe sau unui vis. Memoria descoperă, dar nu învață. Ea aparține categoriei restrânse, și restrictive, a visului, însă nu are veleități pedagogice.E un loc în care hazardul devine previzibil și îndoiala certitudine. Șansa cea mare ar fi ca unele certitudini să se transforme în credințe. Pe acestea din urmă nu le vei putea niciodată trăda pentru o idee. Oricare ar fi aceasta.

Așadar, am putea spune că ajungi scriitor atunci când ai pătruns în interiorul acestei camere obscure?

Într-o mare măsură, da, pentru că asta înseamnă că scriitorul a devenit cât de cât conștient, atât de puținele lui puteri, cât și de multele sale slăbiciuni. De nu mi s-ar părea că exagerez inutil, aș putea repeta odată cu Dante: „lasciate ogni speranza voi ch’entrate!“. De fapt, dracul nu e chiar atât de negru, iar camera obscură a scriitorului nu e un bloc compact de întuneric, o bolgie de catran, ci e traversată de luminișuri și de umbre, un loc unde se intersectează toate drumurile, toate formele de relief, unde când e secetă, când revărsări și inundații, când prea cald, când prea frig. E drept, niciodată confortabil. Dar curat, aseptic, onest intelectualicește.

Dumneavoastră, care ați scris și scrieți și poezie și proză, vă considerați mai mult poet sau prozator?

Nu prea știu ce să răspund. Adevărul e că de multe ori am crezut, și mai cred și azi, că nu sunt nici una, nici alta. Sau, mai rău: prozator în poezie și poet în proză. Și… critic în amândouă! Sigur e că în proză mă simt mult mai liber și, într-un fel, reușesc să mă fac mai ușor înțeles. Poezia mea are, mai ales cea din ultimele volume, multe… obscurități. Vorba lui Horațiu: „brevis laboro, obscurus fio“, pe românește spus: „mă străduiesc să fiu concentrat, și mă trezesc obscur“! De aceea nu sunt deloc mirat să observ că unii dintre confrații care au scris despre ea (bună, rea, cum o fi fost!) au văzut întuneric acolo unde mie mi s-a părut că e măcar o rază de lumină. Și asta deoarece am crezut, în naivitatea mea, că poezia e dezvăluire, că nu cuvintele în sine fac poezia, ci tensiunea „golului“dintre ele, punțile acelea inefabile pe care poți trece fără să te ții de balustrade, eliberat de teama că îți vei pierde echilibrul și vei cădea în prăpastie. Poezia e, înainte de orice, despre precaritate și abia după aceea despre orice altceva. Prozatorul, dimpotrivă, împletește cuvintele pentru ca nodurile să nu se vadă, să nu se împotmolească în ele, cursivitatea (chiar imanentă) fiind un atribut al acestui tip de retorică à rebours. Vrând-nevrând el spune o poveste, asemenea unei bunici mereu disponibile, și nu se oprește decât atunci când își drege glasul ori când nepotul a adormit. Dar e gata să o ia de la capăt în seara următoare. Aceasta e șansa și povara lui.

Și atunci, în care dintre ele credeți că are un rol mai important ceea ce numim biografie personală, în proză sau în poezie?

În proză, de bună seamă, în ciuda sau, poate din cauza, presiunii așa-numitei obiectivări, în care absența sau sărăcia biograficului, altfel spus al trăitului, poate aluneca ușor într-o retorică goală. Scriem despre lucruri care ne aparțin, pentru că ni s-au întâmplat, dar și despre cele care ne aparțin pentru că doar le-am imaginat. Simplific, evident, dar mă grăbesc să adaug că, pentru mine, biograficul înseamnă a avea modele. Modele pe care mi le asum, dar pe care le urmez cu măsură și circumspecție. Și pe cele omenești, și pe cele culturale, în cel mai larg înțeles al cuvântului. Iar dacă, așa cum se spune, literatura e viață, atunci cea mai la îndemână e viața ta. Cu toate cele ale ei, dar cu condiția să ai ochii limpezi și porțile larg deschise. Cu atât mai mult izvoarele poeziei se află în propria biografie, doar că una e izvorul și altceva e albia. Dacă poezia se mulțumește doar cu ceea ce a dobândit la izvor, iar aluviunile pe care le duce la vale nu au un miez, un sâmbure, o miză, care să le coaguleze și să nu le lase să se poticnească în răgălii, albia se umple de nămol și nisipuri amorfe. În poezia românească de azi se povestește prea mult. Se spun, se relatează de toate: parabole minore, bancuri, aventuri erotice ratate ș.a.m.d. Altfel spus, ca să rămânem la metafora acvatică, se bate apa-n piuă! Iar pe maluri, în loc de pajiști și copaci de umbră, e prea mult fân, adică iarbă cosită și uscată. Pe care turmele o rumegă fără să o fi păscut.

Asta ar însemna, deci, că, la un moment dat, poezia devine o „haină“ prea strâmtă. În cazul dumneavoastră când s-a întâmplat asta?

Când am simțit, aproape fizic, dar nu din- tr-odată, că „haina“ nu mă mai cuprinde. Atunci când mi-am dat seama că cele două izvoare fundamentale ale literaturii, iubirea și moartea, tindeau să devină măști, când am simțit că ceva care era profund subiectiv se încăpățâna să se obiectiveze, dar fără să mă întrebe! Poezia, dragă domnule Pătrășconiu, are multe oase și oscioare, mult schelet, dar cam puțină carne. Dacă o dopezi cu prea multă sinceritate sau cu vitamine artificiale, devine obeză și gâfâie sau se sufocă. Am început să scriu un fel de proză nu mult după debutul editorial. Aveam și un model, pe Ion Vinea ( părăsit, mai târziu, în proză, dar păstrat în poezie), iar cartea se numea Ora morilor de vânt și a apărut în 1978. Imboldul „definitiv“ a venit mult mai târziu, după aproape treizeci de ani, declanșatorul fiind moartea fiicei mele și des-țărarea, care au născut uriașul balans între credință, speranță și disperare. Din cele trei s-a alcătuit, în 2006, Andante, apoi Camera obscură. Dar greul abia începea: Ora închiderii poate fi o dovadă, iar Paragina, la care lucrez de peste trei ani, e o confirmare.

Niște renunțări, așadar. Totuși, poetul care sunteți, la ce nu renunță el atunci când scrie proză? Și, mai mult: spre ce „privește“ poezia dumneavoastră, spre viitor sau spre trecut?

La multe nu renunț, dar cele mai importante pe care le păstrez sunt intuiția și ritmul interior al frazei Ele sunt printre puținele lucruri care mă fac complice cu cititorul. Eu cred că o proză – roman, povestire, nuvelă etc. – care nu cântă, deci nu are ecou, e ca o piatră aruncată într-o baltă. Face poc, și gata! Ați încercat vreodată să ascultați cum freamătă, cum cântă textul lui Don Quijote, Frații Karamazov, Doctor Faustus, Maestrul și Margareta, sau Omul fără însușiri? Ori Hadrian al Margueritei Yourcenar, sau Detectivii sălbatici ai lui Bolaño? E unul din motivele pentru care, ca să răspund mai concret, poezia mea încearcă să privească spre viitor, dar prin lentilele, uneori aburite, ale trecutului. Nu sunt un paseist, dar nici un viitorolog; privesc înăuntrul meu, iar când acolo e gol și pustiu, închid ochii și ascult sângele bătându-mi în tâmple. Sângele acela face un zgomot îngrozitor, aproape ca o capodoperă. Sângele urcă întotdeauna spre viitor. Năvala lui e de cascadă ce se înalță spre cer.

O carte a dumneavoastră de poezie se intitulează Provincia cărturarului. Are provincia, în sens generic, o anume virtute? Ce se vede mai bine dinăuntrul ei?

Deși născut la țară și stabilit de multă vreme la Cluj, prin structură și oarecare instrucție nu mă recunosc deloc provincial. M-am simțit în largul meu în cei aproape cincisprezece ani pe care i-am trăit la Paris, București și Berna, dar nu foarte diferit de Ardusatul meu natal. În mod oarecum paradoxal, stingheri și complexați nu sunt decât oportuniștii, veleitarii și ariviștii. Provincia mea (dacă la cea a cărturarului vă referiți) aspiră să rivalizeze cu metropola, dar nu să se ia la întrecere cu ea. Eu am rămas în provincie deoarece am fost întotdeauna acolo, dar nu pretind altora să mi se alăture. Și nici nu-i îndemn. Provincia mea e mai mult o utopie amar-ironică, ce nu are alte virtuți decât cele ale unui spațiu imaginar, în care trăiește un individ concret, autorul, care se raportează la el cu exigențele și umorile lui de fiecare zi. Iar ceea ce se vede din Provincia mea e Grădina, de fapt adevăratul loc geometric al bietei mele poezii. Animist, cum mă descopăr în momentele mele de răgaz și privire în afară, mi se pare că nu am mai multe abilități și virtuți decât furnicile, mierlele, albinele, fluturii, căprioarele sau fazanii. Doar că eu știu, sunt conștient, că ele, și altele asemenea lor, există. Mai mult, eu le recunosc înfățișarea și obiceiurile, în timp ce ele mă ignoră, dar mă lasă să trăiesc alături și printre ele.

E un topos Provincia dumneavoastră, o condiție, o stare asumată? Are ea vreun centru și contează, în cazul acesta, faptul că poezia și proza pe care o scrieți aparține unui transilvănean?

Sunt două lucruri diferite. Cum spuneam, provincia mea e un clișeu developat din imaginile pe care le naște închipuirea. Acolo totul se mișcă,vibrează și nimic nu e dat odată pentru totdeauna. Dincolo/ dincoace, în provincia reală, fără a fi mai rare, bătăile inimii, asemenea celor ale timpului, sunt mai încete, orizontul mai apropiat, ritmurile mai domoale. Mă simt bine în amândouă, dar în una trăiesc, în alta viețuiesc. Câtă vreme motorul care le pune pe amândouă în mișcare e supraviețuirea, iar un perpetuum mobile e o iluzie, castelele mele nu se clădesc pe nisip, ci în deșertul unei pagini albe. Și nu știu dacă mă credeți, dar eu n-am fost fascinat niciodată de centru, ci de margine. De necunoscutul, de nevăzutul de dincolo de margine, unde iluzia e mai ascuțită și, vorba lui Dorin Tudoran, „adaptarea la realitate“ e mai puțin frustrantă și vulgară. Și, da, Transilvania a marcat într-o măsură importantă modul meu de a scrie și de a evalua literatura. M-a făcut să nu fiu niciodată invidios pe cei mai buni, să mă bucur pentru ei și să nu fiu niciodată prea mândru de ceea ce am făcut. Dar nu cred că toate acestea ar fi arătat altfel dacă m-aș fi născut în Muntenia sau în Moldova. Or fi fiind ele, genele, „egoiste“, dar resentimentare și răzbunătoare, cu siguranță, nu sunt.

Ați publicat, nu demult, o antologie din poezia dumneavoastră intitulată Cartea din vis. Câte „realități“ inventariați în ea? Și, de fapt, ce înseamnă visul pentru dumneavoastră?

Fiecare volum pe care l-am antologat în Cartea din vis este o realitate în sine. Mai mult, fiecare carte s-a scris pe măsură ce începea să concretizeze, sau măcar să circumscrie, metafora din titlu. În afară de Arme albe, cartea de debut, și de Cartea din vis, antologia de după 50 de ani, toate cărțile mele s-au scris având titlul bătut în cuie. Prin urmare, Cartea din vis nu e o carte pe care am scris-o în vis, ci una visată, năzuită, construită cu luciditate și mereu rescrisă. Ceea ce înseamnă că visul nu e o temelie, ci un acoperiș. Când eram copil și adolescent, ba chiar când eram student, visam foarte des, aproape în fiecare noapte, că zbor. Că plutesc și că acolo, în vis, pot face orice. Acum nu mai visez că zbor. Acum intru în vis ca într-o casă pustie, pe care va trebui să o populez singur și să-i dau legile aberante, contradictorii și câteodată iresponsabile ale realității. Să fiu, altfel spus, legiuitor al fantomelor. Da, din nou, Cartea din vis nu e un vis, ci o succesiune de vise, întrucât Oniria nu e un teritoriu unde insomniacii și somnambulii sunt împărați, ci o țară cu granițele ferecate, în care ești constrâns să sapi galerii. Dar nu pentru a fugi, ci pentru a spera că vei ajunge în mijlocul ei. Nu în Capitala ei, ci în Centru, unde se învârt roțile morilor de vânt și Don Quijote își pregătește lancea pentru asalt. Din fericire, cum spune același Horațiu: Aliquando bonus dormitat Homerus. Adică: uneori până și bunul Homer mai ațipește!

Altădată, cândva, se vorbea despre Regele-filosof, un concept destul de restrictiv și o etichetă aplicată destul de rar cu suficientă justificare. Credeți că dacă eticheta s-ar aplica scriitorilor, cea de Rege-scriitor ar fi mai îndreptățită? Oricum, e o „demnitate“ mult mai răspândită.

Originea conceptului e de căutat în Republica lui Platon, iar „eticheta“ a fost destul de nediferențiat aplicată, până aproape de zilele noastre. Nu am căderea să o judec. Dar dacă vă gândiți la ceea ce spunea Eminescu despre Alecsandri („rege al poeziei“) eticheta poate fi acceptată, cu toate că, deși acoperă o realitate, nu e decât un clișeu ca oricare altul. Altfel, nu, Doamne ferește! Rege-scriitor? Nu! Nu folosește nimănui să înnob(e)ilezi un scriitor. E ca și cum ai sanctifica un eretic și un blasfemiator. Asemenea filozofilor (onoare lui Marcus Aurelius și altor puține excepții!), scriitorii nu pot conduce lumea. Și cu toate că demnitatea de scriitor se dobândește, iar cea de monarh e ereditară, orgoliul celor dintâi e cel puțin la fel de mare ca al regilor. Nu merg până acolo încât să-mi închipui că autoadmirația și autosuficiența ar putea deveni politică de stat, dar nici să sper că ar putea instaura un alt fel de regim decât o auto(r)crație. Iar de la autocrație până la despotism (fie el luminat sau… iluminat!) nu e decât un pas, pe care unii s-ar simți îndreptățiți să-l facă în numele și beneficiul… cititorilor. Pare un joc de cuvinte, dar mă tem că nu prea este.

Și totuși, insist, care credeți că este „centrul“ poeziei dumneavoastră? Dar al prozei?

Nu m-aș hazarda să spun că poezia mea ar avea un centru. În peste cincizeci de ani de practică, oarecum conștientă, a scrisului am început să înțeleg și să accept că uneori marginile sunt cel puțin egale cu centrul. Ca în „sfera inteligibilă“ a neoplatonicienilor, centrul e nicăieri și pretutindeni. În proza mea, centrul e mai ușor de acceptat, deoarece e mai simplu de găsit un punct în care se suprapun și se amestecă memoria, visul și luciditatea. Cu sublinierea, poate inutilă, că doar luciditatea e cea care le dă contur și consistență și, până la urmă, ea e cea care face breșele prin care se strecoară realitatea. Și naște povestea.

Pentru că ne apropiem de sfârșitul dialogului nostru, aș avea o curiozitate. În șirul titlurilor cărților de poezie pe care le-ați publicat se întâlnesc trei culori dominante și alte câteva atribute adjectivale. Culorile sunt alb, verde și negru, iar atributele: oarbă/oarbe, domestic, urgență, pustiu. E întâmplător sau deliberat?

Nu e întâmplător, dar nici premeditat. Așa s-a potrivit să fie. Armele sunt albe, Insula e verde, Lumina e neagră. Dintre cele trei doar verdele e viu, celelate nu sunt culori, ci, cum îmi place să cred, repere. Sau, dacă doriți, niște pereți despărțitori, cu penetrabilitate schimbătoare. Verdele e mereu paznicul, observatorul, iar dintre pereți, uneori cei negri te lasă să treci și cei albi te resping. Alteori e exact invers. Nimic nu e perfect.

Și, în sfârșit, dacă ar fi posibil să locuiți într-un poem scris de dumneavoastră, care ar fi acela în care v-ați simți mai confortabil?

Confortabil nu m-aș simți în niciunul, dar în unele mi-aș găsi un locșor. De pildă, în marginea unui poem publicat în volumul Animale domestice (2011), intitulat Cum de. Cu voia dumneavoastră, dar cu o oarece sfiiciune, l-aș transcrie aici:

Cum de și-au adus aminte de el?/ De el nu-și aducea aminte nimeni și asta de mulți ani,/ de când a început să i se așeze cununa de putregai/ împrejurul frunții,/ ca o potcoavă de iască pe trunchiul copacului. /El stătea mai mult în Grădină, departe de lupi/ și ereți, printre câinii de pază ai fructelor./ Paznic el însuși, mereu norocos, cu dușmani/ nevăzuți în orașe./ Ajutor îi era un motan liniștit/ ce avea obicei să ofteze în somn, apoi să-l urmeze/ tiptil precum luna o stea depărtată./ El se-ascundea prin boscheții Grădinii, neștiind/ ce-l așteaptă: o ofensă? o recompensă? o scrisoare/ de la cel ce-i prădase prisaca?/ Sigur e că era pregătit să plece la prima/ bătaie în poartă,/ ori la prima suflare în goarnă/ a vornicului./Altfel spus, aștepta să vină cineva/ într-o zi și să-l ia cu el. Dar mai întâi/ ar fi trebuit să-i facă semn cu felinarul/ de pe promontoriu/ ori să găsească un pretext să-i scrie/ o scrisoare de avertizare. / Dar tuturora le era frică, chiar și aliaților tainici/ mimând teatral indignări și proteste./ Acum totul e topit în lumină, lumea e caldă/ și rumenă ca o pâine coaptă pe vetrele verii./ Din când în când o vrabie ciugulește semințe de iarbă./Cum de și-au adus aminte de el?“