Adrian Niță e din rîndul nemulțumiților care nu se împacă cu declinul filosofiei. Gîndul că disciplina conceptelor e pe ducă îl scoate din sărite, de aceea caută rețete spre a-i resuscita vigoarea pierdută. E drept, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, un lung prohod a fost îngînat la căpătîiul filosofiei, iar ferparele vestindu-i decesul s-au ținut lanț. În plus, un soi de letargie ivită din neputința de a mai urzi sisteme le-a insuflat filosofilor convingerea că gîndirea s-a mutat în altă parte, anume în tărîmul științelor naturale.
Filosofia murise, dar duhul ei cercetător se strecurase în aplombul fără precedent al tehnicii occidentale. Filosofia supraviețuia prin reîncarnarea în tiparul experimental al științelor exacte. Votul de blam pe care îl rostise Heidegger, acela că Die Wissenschaft denkt nicht („știința nu gîndește“) nu mai făcea două parale. Știința nu doar că gîndea, dar Auguste Comte, cu a sa triadă cronologică, avusese dreptate: de-a lungul mileniilor, omenirea trecuse prin trei trepte de cunoaștere – religia, filosofia, știința –, iar după ultima nu mai urma nimic, decît un val triumfător de tehnică mîntuitoare, în vreme ce primele două stadii erau coji inutile, un șir anacronic de vestigii mustind de superstiții desuete. Religia? O balivernă menită a liniști firile prăpăstioase. Filosofia? O galimatie nesuferită într-un jargon de zevzeci prezumțioși. Și cum procesul era ireversibil, pe omenire o păștea înaintarea implacabilă spre adevărul final. Mîntuirea avea să ne fie pusă pe tipsie de binecuvîntatele științe.
Iată viziunea împotriva căreia se ridică Adrian Niță. Pentru a contracara-o, eseistul, cercetător științific la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“ al Academiei Române, închipuie o triadă conceptuală – suflet, rațiune, spirit. Cele trei facultăți se pliază perfect pe etapele lui Comte: religia înseamnă precumpănirea sufletului, filosofia (metafizica) coincide cu apoteoza rațiunii, pentru ca explozia științelor să ceară virtuțile conciliatoare ale spiritului.
Pînă aici, toate bune și frumoase, mai ales că, fidel vocației de pedagog, Adrian Niță intră fără șovăire în istoria filosofiei, ilustrînd etapele prin gînditori emblematici: epoca sufletului se regăsește la Augustin, cea a rațiunii îi aduce în prim-plan pe Descartes, Kant și iluminismul (nu lipsește rațiunea cinică a lui Sloterdijk). În fine, în epoca spiritului vor excela gînditori moderni, precum Bergson, Husserl, Heidegger, Marion, Gadamer, Ricouer, Russell, Wittgenstein, Chomsky.
Impresia stăruitoare e că autorul ține un curs de istoria filosofiei, înfățișînd plat-didactic, grație unui scrupul arid, ideile fiecăruia. Adrian Niță scrie clar, dar fără farafastîc de stil, de aceea nu-și poate dezminți natura placidă de comentator fără schepsis în nuanțe. E un știutor de carte incapabil să iasă din menghina reflexelor dăscălești, de aceea tot ce atinge se preschimbă în scolie de bun-simț, fără țîfnă de originalitate în idei. Cazul e tipic pentru profesorii trecuți prin mațul programelor de învățămînt: sunt prelucrați pînă la obișnuința smerită de a nu călca în străchini. Iată de ce lui Adrian Niță nu-i poți imputa nimic: nici că n-ar fi erudit, nici că n-ar fi coerent, nici că ar cădea în pacostea interpretării eretice. Și totuși, o patină de cumințenie doctrinară i se așterne peste pagini. N-are acel sîmbure de nebunie spre a sparge tiparele: nici în stil, nici în asociații, nici în răsturnări de viziune. Un ins tobă de carte mișcîndu-se pe cărarea previzibilă a schemelor bătătorite.
Ca pentru a preîntîmpina acuza că a întocmit un curs inert de istoria filosofiei, Adrian Niță își începe volumul cu romanul Maestrul și Margareta. Personajele lui Bulgakov sunt chemate să întruchipeze cele trei facultăți: Margareta e ființa excelînd în suflet, îndrăgostita care nu doar crede în puterile supranaturale, dar pe deasupra, pentru a se apropia de Maestru, e în stare să-și vîndă sufletul Diavolului. Bezdomnîi (Ivan Nicolaevici Ponîrev) e fanaticul rațiunii, insul rece, calculat, dornic de argumente plauzibile, a cărui minte respinge supranaturalul în numele adevărurilor verificate, de unde și stupoarea de a se izbi de împrejurări cu totul descreierate. În fine, Maestrul e ambasadorul spiritului, legat prin afinitate congenitală de lumea divină. Din toată cartea, cele mai inspirate pagini sunt cele dedicate Maestrului și Margareta, mai întîi fiindcă cititorul e scos din curgerea fadă a cunoștințelor de facultate, mai apoi fiindcă vezi cum o minte speculativă poate extrage dintr-o bucată beletristică o concepție la care literații, în virtutea formației căpătate, nu sunt predispuși să ajungă. Sufletească fiind, Margareta intuiește obscur ceea ce Maestrul, luminat în spirit, știe clar. Amîndoi găsesc un strat de existență în fața căreia rațiunea lui Bezdomnîi abdică din lipsa puterii de a înțelege.
Întorcîndu-ne la viziunea triadică a cărții, pivotul de care face uz autorul spre a uni cele trei facultăți e înțelegerea. În epoca sufletului (teologia), înțelegerea însemna credință, adică asumarea dogmelor. În epoca rațiunii (filosofie), înțelegerea însemna explicație pe bază de cunoaștere abstractă. Pentru ca acum, în epoca spiritului (științe), înțelegerea să însemne indulgență empatică și toleranță etică. Da, ați auzit bine, spiritul nu tînjește spre Dumnezeu (care e o trăsătură revolută a sufletului), ci spre valorile etice de ordin empatic. Și astfel în lume va domni un soi de concordie plină de politețe față de coabitarea cu muritorii. Speculativ vorbind, rezultatul e modest, ca un oftat descins dintr-un sanatoriu locuit de ființe vlăguite. Să ajungi ca, după o incursiune severă în istoria filosofiei, să propovăduiești înțelegerea empatică între semeni e derizoriu. Adrian Niță vrea comuniune, în virtutea unui socialism cu rădăcini budiste. Nu Dumnezeu și nemurire (adică suflet), nici transcendent și datorie (adică rațiune), ci indulgență și empatie (adică spirit). Evoluția are o tentă de înmuiere plină de resemnare posacă. Căci „fără emoții, omenirea va ajunge foarte repede la noi barbarii.“ (p. 212). Corect spus, dar ponciful e de manual de etică aplicată.
Autorul îmbrățișează o formă mohorîtă de filantropie netedă. Nu se înțelege de ce spiritul, alt cuvînt pentru suflet, are nevoie de științe, și nu de Dumnezeu. Firesc ar fi fost să spună că științele sunt produsul intelectului. Oricum l-ai lua, în spirit adie un zvon de freamăt divin, pe cînd în intelect nu. Adrian Niță face din spirit o bagatelă de emoție compătimitoare. Chiar admițînd că spiritul presupune indulgență, nu poți înțelege saltul pe care autorul îl face spre științele exacte, căci intenția lui Adrian Niță este de a salva filosofia topind-o în matca primitoare a unei „mari teorii universale (MTU)“ (p. 203). Expresia e luată ad litteram din cosmologia actuală, unde fizicienii, prin teoria supracorzilor, au pretenția de a unifica domeniul cuantic cu cel gravitațional. Și cum în teoria supracorzilor se vorbește de „membrane“ (p. 204), Adrian Niță preia la rîndul său termenii, urzind un edificiu bizar, în care triadele sunt purtătoare de „membrane“: „frumos, adevăr, bine“ (p. 215) lor corespunzîndu-le alte membrane: „credința, cunoașterea și etica“ (ibidem). Odată prins algoritmul, echivalențele curg de la sine: „cosmos, univers, lume“, adică „imperiu, republică, democrație“. La ultima triadă, te întrebi nedumerit cum poți să rupi democrația de republică. Ce formă de guvernămînt, alta decît republica, poate intra în adecvare cu democrația? În plus, o democrație a spiritului e un nonsens, un fel de stat secularizat închinîndu-se la sfintele moaște (supracorzile numinoase).
În sfîrșit, autorul e încredințat că numai o viziune spirituală poate depăși dihotomia corp-suflet, care este mormîntul oricăre înțelegeri. Nu suntem trup și suflet, ci sîntem otova o singură bucată, aflată în armonie cu lumea. Pentru autor, omul este o ițire deșteaptă din marea supracoardă a universului. Mintea lui Adrian Niță are ceva din cufundarea budistă a eului individual (Atman) în marele ocean al spiritului universal (Brahman). El vrea un spirit fără Dumnezeu, un om agățat de creasta supracorzilor, ba chiar o ființă plină de compătimire față de suferința semenilor. Atîta doar că aici spiritul cosmic e înlocuit cu supracoarda. Simpla substituire a termenilor nu schimbă concepția. Dincolo de deosebirile de vocabular, viziunea e budistă. Marea coardă a Universului (Brahman) ne leagă pe fiecare (Atman) într-o forfotă de iubiri împărtășite.
E o duioșie împăcată, aproape tristă, în tonul lui Adrian Niță. De n-ar fi fost interpretarea la Maestrul și Margareta, volumul ar fi fost un curs pe cît de doct, pe atît de plat în tonul de exhortație banală. Deznodămîntul moral al volumului are un iz din parturient montes, nascetur ridiculus mus.