Literatura traversează vremuri interesante; or, știm din istorie (mai ales din istoria recentă), nu e chiar confortabil să traversezi asemenea vremuri – ba chiar, se spune, e bine să ne ferim de timpuri interesante.
Ce se întâmplă, de fapt? Decade – și, dacă da, o face brusc – literatura? Condiția publică a literaturii e alterată cu adevărat sau poate că, mai degrabă, ea se (re)așează într-o matcă firească, așa cum se cuvine?
Cu alte cuvinte: ce mai înseamnă astăzi centralitate în raport cu literatura? (Și, pe cale de consecință, ce ar fi marginalitatea literaturii?) A ajuns literatura un domeniu de nișă? De asemenea: cât mai e de ascultat / de influent astăzi un scriitor în spațiul public? Care (mai) e forța / autoritatea acestuia?
Și mai mult decât atât: dacă e normal ce se întâmplă acum (și cu literatura, și în privința poziției publice a scriitorului), de ce se întâmplă așa? De asemenea: dacă nu e normal, de ce?
Nu în ultimul rând: cum (poate) renaște literatura?
Daniel CRISTEA-ENACHE
Discuția asupra condiției literaturii și a scriitorului de azi comportă mai multe paliere și, în consecință, mai multe instrumente ce trebuie folosite pentru a analiza în profunzime situația. Chiar dacă nu sunt sociolog, nici politolog, nici istoric, ci critic literar, sunt cumva obligat să mă raportez la explicații de ordin sociologic, ideologic și istoriografic pentru a aborda tema. De ce avem sentimentul că literatura și-a pierdut centralitatea și că deci cultura noastră nu mai este una literaturo-centrică? De ce în spațiul societal și în cel social rolul ei pare mult diminuat, iar audiența scriitorului prin cărțile sale este vădit mai redusă decât cea a unei figuri mediatice printr-o emisiune de televiziune? De ce cărțile autorilor români se vând în tiraje mult mai mici decât înainte de Revoluție? Și de ce consumul de carte în România este printre cele mai reduse în Uniunea Europeană, dacă nu chiar cel mai scăzut? Iată niște întrebări care pornesc nu de la percepții subiective, de la impresii, ci de la date statistice care ne oferă realitatea înainte ca noi să o interpretăm.
Sentimentul că literatura și-a pierdut centralitatea nu mai e deci un sentiment, ci a devenit un fapt. E chiar un fapt istoric și în curs de istoricizare, fiindcă dacă generațiile mai vârstnice de scriitori au încă o formă de nostalgie după epoca în care operele lor se vindeau în tiraje de masă, scriitorii mai tineri, care nu au apucat acele vremuri, care nu le-au cunoscut și nu au cu ce compara, iau situația de acum ca atare. Pentru ei, problema aceasta a pierderii centralității literaturii nu se pune deoarece în epoca lor literatura nu a fost niciodată centrală. Marginalitatea literaturii și a scriitorului, imposibilitatea autorilor români de a trăi din scris, audiența restrânsă, de nișă, a textelor publicate în reviste și a cărților publicate, toate acestea sunt fapte și elemente care au legătură unele cu altele și, evident, cu realitatea pe care o compun. Nu trebuie să fii, de pildă, un mare finanțist pentru a înțelege că, în România, un autor nu poate trăi din scrisul său. Să luăm exemplul unui autor prolific și de succes, care publică o carte pe an la o mare editură, cu o bună difuzare, reținând un drept de autor de 10% dintr-o carte care costă 40 de lei. Dacă totul merge perfect și cartea se vinde ca pâinea caldă, câte exemplare trebuie să vândă autorul român pentru a avea un salariu decent? Să zicem că vinde 5.000 de exemplare: 20.000 lei ar fi câștigurile lui din cartea respectivă într-un an, adică 1.666 lei/ lună, din care se scad impozitele. Salariul minim pe economie va fi în 2021 de 1.386 lei/ lună, ceea ce ne arată că un autor român prolific și de succes, care publică o carte ce se vinde în 5.000 de exemplare, este foarte aproape de „performanța“ de a câștiga, prin scrisul său de autor profesionist, salariul minim pe economie.
Trecerea de la regimul etatist și mono-ideologic la cel liberal și pluralist, cu economie de piață, a pus scriitorul român încă de la începutul anilor 1990 în situația de a-și regândi traiectoria profesională și a-și dubla vocația de scriitor prin profesiuni mai lucrative. Ca să poată rămâne scriitor, scriitorul român a trebuit să facă, în paralel, și altceva: să fie jurnalist, profesor, editor, diplomat, să aibă diferite job-uri și colaborări. Li s-a adus scriitorilor „optzeciști“ acuzația că se „risipesc“. Era o acuză nedreaptă. Scriitorii s-au „risipit“ și se „risipesc“ și astăzi, indiferent de generația din care fac parte, fiindcă din scrierea de literatură nu se mai poate trăi în România.
Cum am spus și în alte rânduri, tocmai această situație ne poate arăta cine sunt adevărații cititori și cine sunt veritabilii scriitori. Aceia care citesc din pasiune și aceia care scriu din vocație indiferent cât de păguboase au devenit – sau pare că au devenit – cititul și scrisul. Este o noblețe, o nobilă „inutilitate“, în această asumare a marginalității literaturii și a scriitorului. Și, până la urmă, pentru adevăratul cititor, scriitorul va continua să fie important și central; iar pentru adevăratul scriitor, literatura va rămâne modul său de a trece prin viață și de a trăi viața scriind-o.
Alex ȘTEFĂNESCU
Judecând după scăderea interesului față de literatură, unii comentatori cred că literatura va dispărea, ca atâtea alte practici omenești: vânătoarea cu arcul, mersul cu trăsura, duelul etc. Un teoretician american, Alvin Kernan, de la Universitatea Yale, a publicat în 1992 The Death of Literature (Moartea literaturii), iar la noi, un tânăr, Alexandru Matei, a debutat în 1998 cu un volum de studii (despre literatura franceză) intitulat Ultimele zile ale literaturii. Acești autori și alți literaturo-sceptici cred că vremea literaturii a trecut, dovada constituind-o atât ignorarea ei, tot mai îngrijorătoare, de către publicul larg, cât și manierismul multor scriitori, considerat un semn al declinului.
Este vorba, fără îndoială, de o eroare de apreciere. Și nu spun aceasta dintr-un optimism tendențios, ca să-mi apăr profesia, ci pentru că încă de pe acum apar noi forme de literatură, în plin proces de „dispariție“ a ei.
Câtă vreme vor exista oameni și ei vor comunica printr-un limbaj, va exista și tentația de a folosi acest limbaj și altfel. Este inevitabil ca, având la dispoziție cuvinte pentru a-și transmite informații, utilizatorii să se și joace cu aceste cuvinte, să le combine astfel încât să producă emoții, să parodieze cu ajutorul lor comunicarea serioasă etc. Gândiți-vă, dragi cititori, la propriile dv. SMS-uri. Le trimiteți întotdeauna numai și numai pentru a anunța că v-ați schimbat adresa sau pentru a stabili locul și ora unei întâlniri? Nu le compuneți de multe ori și fantezist, nu urmăriți să transmiteți și o undă de iubire (sau de ironie, sau de umor) prin intermediul lor? O autoare din Timișoara, Cecilia Caragea, a și publicat de altfel, în urmă cu câțiva ani, o culegere de SMS-uri care – ce surpriză plăcută! − aveau irizații de literatură. Unele erau declarații de dragoste ultrascurte, altele − ingenioase formulări ludice, altele – mărturisiri impresionante, adevărate drame în zece cuvinte.
În multe dintre combinațiile de cuvinte folosite în mod curent de oamenii de azi sclipește literatura: în e-mail-uri, în textele pentru reclame, în frazele scandate la mitinguri etc. Chiar în timp ce dispare, literatura este redescoperită. S-ar putea (deși nu cred) să dispară genurile literare, așa cum le cunoaștem, să dispară romanul, nuvela, schița, poemul, piesa de teatru, studiul de critică literară, dar literatura în sine va fi mereu reinventată, ca expresie a naturii umane.
Există, într-adevăr, o diferență uriașă, ca de la cer la pământ, între producțiile literare simpliste de genul celor pe care le-am enumerat și marea literatură, de pe axa (ca să ne exprimăm și noi ca oamenii politici) Horațiu-Dante-Shakespeare- Tolstoi-Eminescu-Thomas Mann-Soljenițîn-Llosa. Dar, în esență, este vorba tot de literatură. Iar formele rudimentare ale noii literaturi pot oricând evolua sau pot trezi interesul generațiilor tinere pentru literatura clasică.
Adrian POPESCU
În comunism exista un pact nescris între un anumit tip de scriitor și sistem, și dictatura și scriitorii considerau că realul trebuie să se con-formeze idealurilor lor. Mai mult, realitatea avea consistență pentru ei numai prin puterea cuvintelor. Poate aceasta să fie o caracteristică a intelectualului în general, de aici gustul pentru utopii al acestor „nominaliști“, dacă am relua o distincție medievală. Se petrecea un proces de idealizare a imediatului, a lumii concrete, sau dacă vrem de i-dilizare în cadrul dictaturilor care au oroare de conflicte, de aceea le și reprimă brutal, imediat, pentru a nu strica falsa armonie între cele ce sunt de fapt și cele ce ar trebui să fie. „Ministerul adevărului“ sau „Palatului cu vise“ cu complicitatea vinovată sau/și credulitatea naivă a artistului ,,angajat“. Firile oneste denunță însă minciuna ideologiilor, vezi cazul unor André Gide, sau Panait Istrati, Camus sau Soljenițîn, refuză cauționarea unui neadevăr. Adevărul ne face liberi, după un îndemn creștin. Atunci, să nu mai avem încredere în cuvinte, în proiecțiii imaginare, în sistemele de metafore, în „cosmoidul“ unui scriitor (după un concept blagian) în „universul liric“ sau în Macondo-ul prozatorului? Centralitatea scriitorului se dovedește iluzorie pentru el și mincinoasă pentru noi? Nu a fost iluzorie când Evtușenko umplea amfiteatre și stadioane cu entuziaști, iar Adrian Păunescu ridica lumea în picioare la cenaclurile sale. Dar ceea ce căutau tinerii acolo era adevărul însoțit de frumusețe, nu despărțite sau contrazicându-se. Prin spărturile măștilor convenționale țâșnea câteodată și în condițiile dictaturilor lumii, poate odată cu sângele autorului, frumusețea autentică, aproape sacră, pe care o așteptau cititorii.
Probabil că literatura a decăzut, acum, la o condiție de marginalitate pentru o anumită categorie de tineri, care sunt absorbiți de ritmul impus de noua lume, job care aduce mulți bani și distracție fără măsură, ambele după model american. Dar, pe de altă parte, nu putem uita succesul unor romane ale Ludmilei Ulițkaia sau Elif Shafak, tirajele volumelor lui Julian Barnes ori Alessandro Baricco… Poezia sigur că e mai puțin prizată, azi, e un fruct rar, se coace greu, iar insistența de a-i grăbi coacerea prin metode artificiale îi strică și ne strică gustul. Poezia le servește multora ca exercițiu de pansare a unor răni existențiale, ca mijloc terapeutic de redresare morală, sau ca exercițiu de vanagloria, dar nu văd să impună ceva cu adevărat nou și frisonant. Putem vorbi despre intimitate, nu despre centralitate. Puțini au luat în serios sfatul dat de T.S. Eliot debutanților, nu vă repeziți la temele mari, citiți-l atent pe Dante. La el elevația și concretul diurn, extazul și amănuntul istoric se îmbină perfect (ca la Eminescu, adaug).Trăim vremuri interesante pe care nu le-am dorit, dar câți poeți interesanți avem? Dar nu e exclus ca în aceste ceasuri tragice al pandemiei să apară unul adevărat. Adică unul pentru care exterioritatea și interioritatea, micro și macro cosmosul sunt complementare, într-o armonizare fericită.
Irina PETRAȘ
Constat că ancheta României literare dă, fără să vrea anume, o mână de ajutor celei lansate de mine în 5 ianuarie pentru membrii Filialei clujene și pentru invitații la FestLit Cluj 2021. Semn de larg și reînnoit interes pentru rost și sens. Întrebările mele conțineau discret și un răspuns. Iată câteva: Cât de importantă mai este sau ar trebui să mai fie literatura pentru lumea de azi? Constați o sporire a rostului ei ori o scădere? Cât de mult influențează Lumea, cu toate fețele ei, ceea ce scrii? Cum înțelegi „indiferența la eveniment“ a artistului despre care vorbea G. Călinescu? Ai mai scrie dacă nu ai gândi un destinatar? Fă un exercițiu de imaginație: cum ar arăta astăzi lumea oamenilor dacă n-ar fi existat literatura/arta?
Așadar, pe scurt. Ideea pierdutei centralități a literaturii cred că decurge dintr-o înduioșătoare amăgire. Niciodată nu a fost literatura/arta centrul lumii. Rostul lor e chiar marginalitatea, aceasta în sensul distanței necesare pentru a cuprinde cât mai larg mersul lucrurilor, dar și în cel al neimplicării directe și, inevitabil, partizane. Doar astfel ochiul rămâne limpede și judecata dreaptă. Slujite de har și instrumente potrivite, vor putea fi parte din visteria umanității.
Problema e alta. Există comunități, orânduiri, neamuri care nu uită nicio clipă că numai prin Cultură se câștigă și se păstrează identitatea. Ele veghează la ocrotirea discretă a celor în seama cărora se asigură civilizația urmei. Cronicarii din vremuri vechi scriau „ca să nu se uite“. Țări lucide din zilele noastre cheltuiesc generos și responsabil în favoarea Culturii. Fiindcă vor să fie.
Nu știu cum de am ajuns astăzi o țară a uitării. În care știința de carte, cultura sunt un lux, un răsfăț – pot lipsi oricând de pe lista priorităților. Și nu pandemia e de vină. Într-un fel, ea a sporit meditația asupra rosturilor ultime. Cultura e în pericol de scădere nu din pricina vremurilor grele (toate vremurile sunt grele și „interesante“, în doze variabile), ci din pricina oamenilor fără minte. Fără „mintea de pe urmă“, cea care îți arată, prea târziu, cât de păgubos ți-a fost drumul. A scăzut prețul/prețuirea Culturii în calculele Puterii, lucru care influențează grav și percepția publică. Părem a fi țara în care nu mai e important să cunoști istoria neamului tău, nici geografia pământului. Latina e inutilă într-o țară cu limbă romanică. Aud că se reduc clase de muzică, de balet, de arte plastice. Când e de strâns cureaua, prima țintă a celor ce hotărăsc austerități și economii e Cultura. Mă mir că se mai studiază limba și literatura română. Doar știm toți românește, la ce ne mai trebuie!!?
Așadar, Literatura nu decade, rolul ei nu scade. Ea are destinul inimii. Chiar și ignorată, lucrează fără oprire pentru a ne ține în viață. Cultura își vede de menirea ei indiferent de vremuri și indiferent de suporturile prin care își spune cuvântul. Deși azi nu mai e înțeleptul satului, ascultat și urmat, scriitorul rămâne, alături de toți artiștii, singura șansă a staturii noastre identitare. Dacă i se taie toate spațiile de enunțare, cel păgubit va fi neamul întreg. Infarctul stă la pândă.
MARKÓ Béla
Parcă nu ar fi fost destul o singură dată, eu am reușit să ies de două ori din centru spre periferie. Prima oară era vorbă despre o experiență colectivă. În comunism literatura se afla permanent în centrul atenției. Pe de o parte, conform limbajului consacrat al dosarelor de Securitate, scriitorii erau „în atenția organelor“. Puterea – vizibilă sau nu – și-a recompensat cu mărinimie scriitorii pentru loialitatea lor și i-a pedepsit fără ezitare pentru orice împotrivire. Recompensa însemna funcții sau bani, câteodată onorarii deosebit de mari pentru o carte. Iar pedeapsa în anii cincizeci era închisoarea, mai târziu interdicția de publicare, eventual un pașaport de plecare definitivă, ceea ce era aparent pedeapsă, dar și recompensă pentru cei care altfel nu puteau părăsi țara.
De o astfel de atenție nu mai avem nevoie, firește. Dar în același regim am avut parte cu toții și de o altfel de „urmărire“ și „ascultare“: atenția extraordinară a cititorilor. Într-o lume mincinoasă, cititorul aștepta adevărul de la scriitori. A meritat să citești o carte de poeme pentru câteva metafore ironice sau un roman istoric pentru niște aluzii la actualitate. Trebuia să vezi neapărat un spectacol de teatru, dacă s-a răspândit zvonul că undeva în două-trei fraze se dezvăluie adevărata față a regimului. Nu că nu știam deja acest lucru, dar pentru un moment am devenit cu toții complici în sfidarea regimului. Erau niște seri de neuitat, și totuși, nu ar trebui să se repete. Mai mult, unii ar zice că acel loc de centru ocupat de scriitori și artiști nu se datora unei performanțe de natură estetică, și nu ținea de menirea literaturii sau artei. Se prea poate. Și totuși, care ar fi menirea literaturii, dacă nu tocmai exprimarea unor adevăruri care nu pot fi spuse prin alte mijloace? Din diferite motive, bineînțeles. Deoarece numai scriitorul are abilitatea de a da o altă semnificație cuvintelor, decât cea comună. Sau pur și simplu, fiindcă numai cu ajutorul acestui limbaj poți dejuca vigilența supraveghetorilor. Nu putem dori revenirea acelor vremuri monstruoase, nu avem nevoie de grija așa-ziselor organe, dar de atenția cititorilor da.
După 1989 am acceptat prea repede că nu vom mai avea nevoie de opinia scriitorului despre actualitatea politică și despre starea obștei, fiindcă vom avea o elită politică – vai de mine! – care ne va spune adevărul. Am o experiență aparte despre permanenta dispută cu guvernanții privind aducerea scriitorilor – a intelectualilor în general – în centrul atenției și asigurarea unor condiții de trai decente pentru ei. La urma urmei lucrurile sunt foarte simple: să ai un trai decent cât scrii. Atât.
Este oare creația literară supusă legilor economiei de piață? Nimic mai fals! Așa cum pentru funcționarea sistemului de sănătate răspunde statul, la fel, sănătatea noastră spirituală este responsabilitatea statului finanțat din impozitele noastre. Astăzi scriitorii au fost împinși din centru spre periferie. Centrul este ocupat de discursul politic. Cu vreo două decenii după revoluție, prin proprie decizie, singur de data aceasta, am părăsit și a doua oară centrul virtual al atenției publicului și am putut vedea din nou ce înseamnă să vorbești într-o sală mică pentru patruzeci-cincizeci de cititori interesați, și nu în fața unei mase de oameni de câteva zeci de mii, făcând promisiuni electorale. Să nu avem iluzii, deocamdată nu sunt șanse ca acest lucru să se schimbe radical. (Dar putem să ne consolăm cu succesul enorm al lui Harry Potter.) Ceea ce poate să facă scriitorul: să-și spună părerea despre tot ce se întâmplă în jurul nostru. Așezându-te la periferie, eventual este mai ușor să vezi adevărata față a puterii, decât undeva în centru, înconjurat de rugăciunile mincinoase ale credincioșilor. Cea mai importantă șansă este aceasta: să poți spune adevărul. Pentru că, probabil, soarta cronicarilor este la cheremul prințului, dar istoria, totuși, e scrisă de ei. Cum spune Ștefan Aug. Doinaș: „te-nșeli stăpâne! șoimul e aici / pe mâna mea și aripa lui scrie“ (Vânătoare de șoim).
Liviu Ioan STOICIU
„Centralitate – marginalitate“, la nivel de receptare a literaturii originale; de când lumea, cu siguranță a fost când foarte favorabilă scriitorului, când net nefavorabilă, depinzând de parametrii evoluției / involuției ideologice a societății, dintr-o epocă în alta. Pentru mine, o problemă ar fi dacă ar dispărea scriitorii cu conștiință critică, adică dacă mama natură ar renunța pur și simplu, brusc, la creație artistică scrisă, ideală (și la artă în general), la poezie, proză, teatru, eseu (ceea ce mi se pare imposibil de pus la cale, eu cred în continuare că fiziologia scriitorului exploatează o genă nativă a lui, „care se exprimă“; e valabil și în biografia criticului literar). Nu dacă scriitorul e ținut în față de societate sau e marginalizat. Câtă vreme scriitorii vor exista, vor scrie și vor publica, mai buni sau mai proști (mă refer la valoarea cărților, nu la „fibra omenească“ a scriitorului), unii de succes, alții ignorați de publicul avizat, mai traduși peste granițele țărilor lor sau netraduși deloc, totul e în regulă, e în limitele naturalului. Lasă că scriitorul are, în particular, un rol în reprezentativitatea sufletului „neamului“ lui, în proba spirituală „identitară“ care rămâne în top și dă strălucire istoriei colective.
Altfel, azi, în vremuri postmoderne („vremuri interesante“, vai; să nu zic ale globalismului comercial „de unică folosință“ și ale „pandemiei asociate Covid-19“ de nici un an), care relativizează totul, inclusiv valoarea literară, nici scriitorul „de renume“ nu mai e buricul pământului (depinde și de steaua lui, e drept; unii sunt propuși la Premiul Nobel, au regim special). Cu o Educație democrată la pământ de 30 de ani, aculturală, „alterată“, nu știu de ce ne miră că nu se mai citesc decât scriitorii din manuale, dacă se citesc (rămâne de văzut cât vor mai fi incluși în programele școlare). Literatura s-a retras într-un ungher al „creierului de limbă română“ (al cititorului „decăzut“ al noilor generații, care nu are timp și chef de citit cărți și reviste, îi ajung internetul, mobilul și televizorul). Mărturisesc, invazia platformelor big tech m-a scos și pe mine din albie în ultimii ani, pierd ziua pe agențiile de știri, pe WhatsApp, Messenger, Facebook, e-mail (rar mă uit la televizor, la jurnal), cu tot felul de prostii (filme și texte de interes sau videoclipuri și bancuri, publicații pdf, documentare PPS și PPT) și abia găsesc două ore pentru citit o carte (și asta numai fiindcă mă încăpățânez să mă respect, cititul de cărți fiind la mine „a doua natură“; datorită cititului și scrisului am supraviețuit, fără să-mi fie rușine că am trăit degeaba). E scriitorul român marginalizat azi de publicul avizat mai mult decât un scriitor asemenea lui dintr-o altă țară a Uniunii Europene, să zicem? Sau e un trend „normal“ al acestor vremuri interesante; și e cazul să ne resemnăm, visători, cu această situație a ridicării în slăvi a lucrurilor de suprafață, trecătoare, superficiale, slabe, neesențiale. Ficțiunea literară are o mai mică autoritate în fața realității cotidiene, în schimbare, nu? Se trăiește cu senzația că nu se mai poate face nimic, receptorul avizat de literatură a intrat în reflux… Și totuși, de la Dosoftei încoace literatura a dat mereu semne de final (adevărată apocalipsă a sufletului, inimii și minții) și a renăscut prin fiecare mare scriitor nou apărut. Din păcate, cititorii, care ne îngroapă și ne țin în viață, au azi alte așteptări.
Adrian ALUI GHEORGHE
Cînd literatura va ajunge un domeniu de nișă, omenirea va fi devenit o amintire. Pentru că povestea, ficțiunea, imaginația au fost cele care l-au scos pe om din animalitate, i-au formulat „o conștiință“. Din păcate post-istoria, cea bine formulată și explicată de Francis Fukuyama, de alții care au văzut prin ceața istoriei prezente, ne-a împins în post-umanism, în post-literatură, în post-realitate chiar. Omul contemporan nu mai pare să trăiască, este trăit. Intrat într-un mecanism care mestecă și aglutinează totul, omul de azi s-ar întoarce în peșteră, dar peștera aceea (de la Platon cetire!), în care a învățat cîndva să trăiască, a dispărut. Peștera care i-a mai rămas e sinele. Numai că și sinele este o peșteră ca un muzeu al inutilităților, în care sunt înghesuite de toate, de la obiecte la frustrări, de la îndoieli la false situări. Cîndva, (tot) Platon vedea „o republică“ în care poetul, ficționarul, trebuia să fie pus la colț, eventual să fie izgonit. Lucrul este pe cale să se înfăptuiască. Nu știu cum este la alții, nouă ne e la îndemînă, spre „analiză“, realitatea infecundă cultural din țara noastră.
Statisticile recente spun că peste 90 la sută dintre români nu cumpără nicio carte într-un an! E limpede, în acest caz, că nu mai putem vorbi (la noi!) de „centralitate“, în ceea ce privește literatura, ci de o periculoasă „marginalitate“. Despre ce cultură, literatură, alfabetizare vorbim…? Că indivizii (români) recunosc literele, nu cred că este o mare performanță a învățămîntului românesc…! Cine e de vină? Un sistem școlar greoi, lipsit de perspectivă, de empatie cu literatura, cu „imaginația“. Universitarii se pierd în formularistică, în tot felul de evaluări statistice, care nu au nimic de-a face cu „predatul“ (act simbolic, ritualic!) literaturii unei generații următoare. Iar scriitorul (român), fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi „o Cassandră“ care vorbește în pustiu. Eventual satisfăcîndu-și un viciu pentru care nu este încă pedepsit. Am putea spune că scriitorul și-a pierdut cititorul pe drum. Sau că el, cititorul, și-a pierdut scriitorul pe drum?
Și totuși scriitorul, de la noi sau de aiurea, face ce trebuie să facă: scrie. Dumnezeul harului împarte neliniștea creatoare cu aceeași măsură cu care o împarte de la începutul lumii (și al literaturii! par să coincidă!) încoace. Dacă am judeca prin optica unui trăitor zen am spune că, cu cît își pierde cititorii pe drum, cu atîta (scriitorul) merge pe o cale numai a lui. Dar, cum trăim în hărmălaia unei lumi care pare continuu un mușuroi stîrnit de o forță ostilă, e greu să fii zen, te agăți de „bunăvoința“ tot mai scumpă a cititorului.
În același timp, virtualizarea lumii este pe cale să atingă un prag critic, nu mai detaliem efectele și forța internetului, a calculatorului. Orice lucru imaginat pare să devină, în cel mai scurt timp, posibil. Am putea spune, în acest caz, că și pandemia de azi, care ține omenirea în loc, este o proiecție a minții unui scriitor care, de după masa sa de lucru, chicotește văzînd proporțiile „imaginativului“ pe care l-a provocat. Ne trebuie ceva distanță, ca să ne dumirim că este așa. (Că și Eminescu, „eternul protocronist“, zicea: „Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,/ Universul fără margini e în degetul lui mic,/ Căci sub frunte-i viitorul și trecutul se încheagă,/ Noaptea-adânc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă…“ etc.)
Vremurile pot fi „interesante“, dar trăim, totuși, într-o lume destul de tristă.
Răzvan VONCU
Dacă facem abstracție de illo tempore, când poveștile făceau lumea să se întrupeze, probabil că numai în secolul al XIX-lea, pe la jumătatea lui, literatura a contat, în mare măsură, în societate. La noi, la români, mai mult decât la alții, căci (nu ostenesc să repet asta, deși nu aude nici un om politic) România a fost o creație a scriitorilor, înainte de a fi o realitate proclamată de politicieni.
După asta a urmat o reașezare firească. Junimea a impus profesionalizarea literaturii, iar tirajul „Convorbirilor literare“, de 200 de exemplare, indică destul de precis numărul cititorilor constanți de literatură română la 1880. Cifra e foarte departe de ideea de centralitate. Ce citea restul populației (în măsura în care citea, firește), ne spune Caragiale. Doamnele, singurele care citeau cărți, devorau Dramele Parisului și ale Londrei, adică romane occidentale de consum. Domnii se delectau cu „Vocea patriotului naționale“, adică gazete. Sadoveanu ne dezvăluie și ce citeau adolescenții: romane haiducești.
Literatura a început din nou să conteze în societate în preajma Primului Război Mondial, în circumstanțe asemănătoare celor dintre 1848-1859: energiile naționale trebuiau canalizate către idealul Marii Uniri. Prin urmare, nu o centralitate a literaturii ca literatură – care e, mai curând, o utopie –, ci una a mesajului național purtat către public prin intermediul literaturii. Aceasta presupune totuși, adaug în paranteză, un anume nivel general de cultură și, în afara publicului urban, existența unei intelectualități rurale (aceea creată de curentul haretist), alcătuită din învățători, preoți și funcționari, capabilă să treacă mai departe, către majoritatea țărănească, mesajul literaturii.
Interbelicul, la rândul său, a adus un alt fel de centralitate a literaturii. Anticipez, acea centralitate care astăzi lipsește cu desăvârșire: centralitatea literaturii în raport cu ea însăși. Literatura nu a mai reprezentat o preocupare majoră (publicistica și jurnalele din epocă sunt pline de lamentații în acest sens), dar și-a găsit locul potrivit în cadrul societății și cadența unei evoluții în sincronie cu literaturile occidentale.
Comunismul a pervertit totul, din păcate. Sună a blasfemie din partea cuiva care-și câștigă existența, în mare parte, din comentarea, în scris și de la catedră, a literaturii dintre 1948-1989. Însă ambele tipuri de centralitate impuse de comuniști, și cel dintre 1948-1960, și cel de după „micul dezgheț“ dejisto-ceaușist, au fost (dincolo de valoarea intrinsecă a literaturii scrise atunci), profund false. Centralitatea din perioada stalinistă a fost chiar malefică, întrucât unii au murit la Canal din cauza a ceva ce au scris sau citit… Cea din perioada ceaușistă, în special în ultimul deceniu al regimului, a fost strict compensatorie: oamenii citeau în loc de orice altceva, într-un timp în care toate lipseau. Mă tem, contemplând involuția post-1989 a multor scriitori, că nu puțini s-au apucat chiar și de scris din lipsă de altceva. Din imposibilitatea de a se afirma public pe alte căi, mai exact: în politică, în mass-media, în afaceri…
După 1989, și mai abitir după 2000, literatura și-a pierdut nu centralitatea socială (pe care, cum am văzut, nu a avut-o la drept vorbind niciodată). Ea și-a pierdut centralitatea în raport cu sine însăși. Mai întâi, pentru că nu și-a regăsit echilibrul dintre cele două Războaie Mondiale, iar apoi, din cauză că a fost spulberată de tot soiul de agitații browniene, de la lăcomia unor editori (nu toți!) la lipsa de scrupule a unor scriitori și critici (nu toți!) și de la absența criteriilor din reviste (iarăși, nu toate) la lipsa generală de educație, a scriitorilor și a cititorilor deopotrivă. Decăderea literaturii nu este fără legătură cu decăderea învățământului, a nivelului cultural general și cu cea a familiei. Școala a ajuns un club în care elevii beau un suc, serviți de profesori, iar familia a ajuns la a doua sau a treia generație fără bibliotecă în casă. Peste toate acestea a venit, ca un capac de sicriu, pe fondul transformării editurii dintr-o instituție culturală într-una comercială, concurența literaturii universale, care reprezintă, cred, 95% din vânzările de carte de pe piața noastră. Oricum am da-o, e exagerat de mult.
Desigur, nu ocolesc, dar din lipsă de spațiu nici nu analizez celălalt versant al problemei. Și anume, irelevanța literaturii române de azi (în special a prozei) în raport cu problemele societății noastre. Când cel mai vândut roman românesc înseamnă numai 10% din vânzările ultimului roman al lui Amos Oz sau Mario Vargas Llosa, e limpede că publicul care mai citește transmite un semnal la care scriitorul nostru rămâne surd.
Andreea RĂSUCEANU
Este limpede, cred, pentru oricine că literatura, dar și scriitorii și-au pierdut mult din autoritatea pe care o aveau, să zicem, în intervaluri istorice când lectura era în centrul preocupărilor multora, când nevoia de ficțiune era complinită strict, sau mai ales de cărți. Astăzi, tehnologia, faptul că societatea în care trăim e una mediată tehnologic, prevalența mediilor virtuale în viața fiecăruia, au schimbat, printre multe ale coordonate ale existenței individuale și în societate, modul de raportare la ficțiune. Studiile arată că astăzi avem capacitatea de concentrare, atenția, felul de a „citi“ informațiile, de a le scana și sistematiza, limbajul etc. radical modificate de interacțiunea permanentă cu mijloacele tehnologice. Pe de altă parte, internetul și viața virtuală au intrat ele însele în literatură, influen- țând-o și producând mutații semnificative, vom vedea cât de durabile și cu ce rezultat într-un viitor nu foarte îndepărtat, probabil. La fel cum vom vedea eficacitatea, rezultatele concrete, persistența paradigmei postumane pe care o vehiculează teoreticienii literaturii. Deocamdată, internetul cu lumile lui virtuale, televiziunea și filmele, clipurile – care livrează sub o formă succintă, sintetizată, în același timp conținut vizual, informație senzorială puternică – sunt concurente directe ale discursului „clasic“ al literaturii, pentru care mulți și-au pierdut răbdarea, în timp ce alții, aflați în anii de formare, nu și-au însușit cu adevărat o deprindere a lecturii. Unde s-ar mai putea afla literatura în acest peisaj? Cum se întâmplă întotdeauna, într-o zonă de mijloc, în care obsesiile contemporane întâlnesc și se integrează în discursul narativ, fără să-l monopolizeze însă, fără să reducă literatura la dimensiunea ei schematică, de vehicul al câtorva idei reluate obsesiv, prin aceleași mijloace care reduc totul la observația directă, fără adâncime, la relatarea lineară, neelaborată, lipsită de orice procedeu stilistic. Aș zice că soluția este o literatură care să transmită un mesaj adecvat lumii în care trăim, actuală, care să întâlnească sensibilitatea și preocupările cititorilor de astăzi, fără să renunțe însă la mizele ei majore, la temele mari, la formele de expresie, limbaj, stil care îi sunt proprii. O literatură în care amprenta scriitorului să fie recognoscibilă, ca și temele lui predilecte, referințele și informația culturală care îi susțin structura de rezistență a cărților, o literatură care să atingă din nou zonele de profunzime, de adâncime psihologică, de substanță, iar pentru asta să se folosească de toate mecanismele ei. (Aici am găsi poate și explicația pentru care publicul cititor de la noi preferă traducerile, literatura străină – mult mai diversă, mai ofertantă, mai bine scrisă – în locul celei române.) Cred că atunci când valoarea literară va redeveni criteriul principal de evaluare a unei opere, literatura, ca și cei care o produc își vor recâștiga credibilitatea și influența.
Gabriela ADAMEȘTEANU
Dacă în anii 1950-1962, poezia și proza realist-socialiste au fost centrale, ceea ce mă cam îndoiesc, s-a stabilit repede, pe urmă, că ceea ce s-a promovat atunci nu era literatură.
Scriitorii din perioada 1964-1989 se pot gândi cu nostalgie la anii când tirajul unui debutant era în jur de 15.000 de exemplare, o cronică a lui N. Manolescu și emisiunea Monicăi Lovinescu la Europa Liberă te făceau celebru în toată țara, și cartea ta devenea un posibil cadou la medic sau învățătoare, lângă pachetul de Kent și Wiener Caffe. Dar asta venea la pachet cu paginile/ capitolele cenzurate, cozile la Alimentara și izolarea vieții.
În afara acestei perioade de 25 de ani, în toate celelalte nu literatura a ocupat scena societății,ci politica, disprețuită mereu.
Centralitatea literaturii s-a datorat unei situații anormale, și există sociologi/politologi de azi care cred că ar fi fost „lăsată“ să ocupe acest loc prioritar pentru a consuma,diversionist, frustrările unei populații împilate în fel și chip. Dacă această strategie subtilă o fi existat inițial în vreo minte manipulatoare, mie mi-e clar că autoritățile comu niste, începând din anii 1980, au tot restrâns spațiul central și audiența, mereu pusă în discuție, a scriitorilor. Se pregătea dispariția lor în calitate de castă privilegiată, care se putea exprima liber, în anumite condiții, păstrând și sănătatea mintală a cititorilor, agresată de doctrina oficială.
Trăim acum într-o perioadă comercială, în care centrală este publicitatea. O capodoperă fără PR are vânzări reduse, și autorului îi scad șansele să-și vadă publicată următoarea carte. Editorii compară între ei cifrele de vânzare ca să-și decidă traducerile de la o limbă la alta,chiar dacă și aici pot avea surprize ce merge într-o țară, poate fi un fiasco în alta. Literatura este marfa unei gigantice industrii globalizate, și notorietatea scriitorului (un producător prost plătit) ține și de felul în care a reușit să se cuibărească pe harta, tot mai mică, a lumii. Să fii tradus pare mai important decât să publici la tine acasă, fiindcă noi, românii ne raportăm mereu la ce e în afară.
Marginalitatea literaturii este ceea ce vedem azi. Literatura e un domeniu de nișă, care interesează un public restrâns: a pierdut generația activă și porțiuni masive din cea tânără. Numărul scriitorilor influenți este infim. Primul dintre ei, la această oră,este Mircea Cărtărescu,chiar atacul antivaccinistei Olivia Steer o dovedește. Eleganța cu care a răspuns scriitorul și poziția lui corectă i-au sporit notorietatea.
Sunt multe lucruri de făcut pentru a susține literatura, în evidentă decădere peste tot în lume. Cei care dețin o putere culturală o pot sprijini prin acțiuni de publicitate/comunicare în școli, teatre, muzee, târguri de carte, tv/radio etc., necesare ca aerul sau apa. Literatura marginalizată se află într-o disperată tentativă de adaptare la lumea în care trăim, zguduită de schimbările tehnico-științifice, tot mai rapide.
Adrian LESENCIUC
Predau de ani buni în domeniul științelor comunicării, prin urmare voi încerca să înțeleg din această perspectivă „vremurile interesante“ ale literaturii. Voi privi literatura ca flux discursiv, de la o distanță suficientă cât să pot să-i observ curgerea. Ceea ce a însemnat cândva desfășurarea ei eminamente orală a lăsat locul treptat, dar greu, curgerii scrise. Textul fluid și dependent de contextul discursiv (de cadrul acela în care „povestașul“ împărtășea cunoașterea unor grupuri de oameni, însărcinate la rândul lor, prin cei aleși, să o ducă mai departe) și talentul de povestitor erau ingredientele unei literaturi volatile și în directă legătură cu transcendentul, ale unei literaturi întemeietoare. Odată cu înregistrarea, fie chiar și cu mijloacele rudimentare de scriere, textul fluid a continuat să existe, comparându-se din când în când cu un reper scris. Literatura ca flux discursiv era dificil de controlat și canalizat, de organizat și orientat în raport cu masele. La apariția tiparului mobil s-a petrecut un prim miracol: textul s-a rigidizat aparent în pagini, interacționând direct cu lectorii lui. Conceptul de public căruia să i se adreseze literatura s-a schimbat consistent, rămânând de asemenea volatil, dar nefiind necesară coprezența „povestașului“ (laic sau profan). În plus, printr-un singur text scris, circulând din mână în mână și în timp, s-a redefinit puterea cuvântului, puterea literaturii. De la povestea cu rol de inițiere în mit s-a ajuns la mitul poveștii care inițiază, influențează, transformă, care are putere. Literatura a câștigat poziția centrală în momentul în care cartea a devenit mijlocul predilect de comunicare în masă (și de cunoaștere). Centralitatea cărții ca mijloc de comunicare de masă a însemnat centralitatea literaturii și, implicit, centralitatea figurii scriitorului. Scriitorul s-a imaginat patriarh, „părinte“ în sensul clasic de stăpân și genitor de noi lumi spre care să migreze cohortele de lectori. Între timp au apărut alte mijloace de comunicare de masă care au câștigat în importanță, dar care au continuat să se alimenteze din carte: presa scrisă, radioul, cinematografia, în cele din urmă televiziunea. Cu penultimul dintre aceste mijloace imaginea a început să se adauge cuvântului (fără a-l substitui, neapărat), prefigurând hegemonia vizualului. Odată cu televiziunea, imaginea a înlocuit cuvântul. Nemaiavând importanța din perioada prevalenței culturii scrise, cartea și literatura au pălit. Ultimele decenii au adus mutații și mai importante. Dacă în ceea ce privește media clasice puteam discuta despre o instituție care să selecteze și să gireze procesul transpunerii poveștii în pagini sau pe peliculă: o tipografie, o editură, o redacție, un studio, prin noile media a dispărut (aproape) complet această grilă de selecție valorică. Fiecare individ, terminal de multiple rețele, a devenit pentru sine și pentru cei câțiva din proximitatea sa virtuală, propria tipografie, editură, redacție sau studio și transmite, fără niciun fel de cenzură de ordin estetic sau moral, ceea ce consideră a fi reprezentativ pentru campania de construire a imaginii proprii. Cartea continuă să existe, să subziste mai exact, dar povestea a migrat în rețele. Literatura, ca flux discursiv privit din afara curgerii ei, se alimentează din poveste (doar din povestea întemeietoare) și din carte. Puterea cărții este în declin. Povestea a migrat – fără să poată, neapărat, și întemeia – în rețele. Literatura se adaptează. Nu mai deține poziția centrală. Scriitorul și-a pierdut puterea, centralitatea, legitimitatea. A devenit un periferic în raport cu influencer-ul, cel care compilează pentru mase și care nu cunoaște atât de bine drumul spre cunoaștere și poveste pe cât cunoaște drumul spre mase. Șansa renașterii stă în întemeierea de norme, valori și principii după care să se așeze, să se ordoneze rețelele. Oamenii nu mai pot fi scoși din rețele. Literatura ar putea pătrunde acolo, chiar o face (fără noimă), dar în lipsa unor principii ordonatoare – a unei grile estetice care să fie acceptată în organizarea calitativă a noilor mijloace de comunicare în masă – nu are șanse să-și clameze centralitatea. Mijloacele de comunicare de masă se alimentează tot din poveste, precum literatura, dar povestea lor e prescurtată, incapabilă să întemeieze. Dacă noile mijloace (rețelele) ar constata puterea întemeietoare a poveștii din apele literaturii, ar putea să redea literaturii locul central. Dar va fi deja o altfel de literatură, pentru care altfel de critici de direcție să-i identifice principiile ordonatoare. Aceasta e, cumva, marea provocare pentru critica de azi.
Nicolae PRELIPCEANU
Vorbim despre marginalitatea scriitorului astăzi în această provocare? Dar cine nu-i marginalizat azi? mă întreb. Din momentul în care s-a hotărât, în mediile filozofice derridiene, că nu mai există centru și s-a și putut constata asta prin extinderea democrației la o mare parte a lumii, care până atunci maleficiase (antonimul lui beneficiase) de societăți și state centrate pe lângă partide unice, gata, visul de a atinge centrul s-a cam spulberat.
Acum se joacă o altă piesă, o piesă în care nu mai sunt decât personaje episodice, dar multe dintre ele au șansa de a face câteva minute, ore, zile, pe principalele, înainte de a-și relua locul normal, de pe margini.
În lumea care avea centru și margini – nu că asta n-ar mai avea, dar nu mai vrea să o recunoască, și oricum el nu mai e cel al artei, al gândirii, ci mai degrabă al acțiunii, al politicii, al comerțului – puteai spera să ajungi și să și rămâi în centru, uneori chiar după dispariția fizică, dacă reușeai să impresionezi prin adâncimea gândirii tale, ba chiar, foarte des, prin zborul liber (?) al imaginației tale, bine pus în cuvinte, linii și culori, note muzicale.
Scriitorul s-a bucurat de un fel de centralitate într-o lume care se săturase de centralismul democratic al PC-urilor. Dar era o centralitate iluzorie. Se visa continuatorul unei tradiții, dar tradiția era numai un decor și acum puțini mai au nevoie de ea. Pentru că, așa cum spune chiar cel citat mai sus, psihologia utilitaristă are alte țeluri, alte ținte, pentru ea idealurile nu mai există deoarece, pur și simplu, oamenii au învățat că ele nu mai pot fi atinse și atunci își propun numai ținte convenabile.
Cunoașterea a devenit o unealtă, învățământul ar trebui, o spunea și Nicolae Ceaușescu, o mai spun și oameni politici de azi, să se orienteze către necesitățile societății, adică spre zonele practice. Gratuitatea visării, a gândirii filozofice și chiar a poeziei, care nu pot schimba lumea, cum îi cerea Marx filozofiei, coborând-o din empireul unde o plasaseră generații și generații de oameni înțelepți, nu-și mai găsesc locul în societatea de azi.
Acum, literatura mai poate stimula gustul unor lumi din ce în ce mai izolate, mai singuratice în vuietul pragmatic al celei mari, generale, centrale. Aici, câțiva scriitori se mai pot adăposti într-un mic centru, dar e unul îngust, mereu amenințat de invazia marginalității. Adică a prostului gust.
Iar acesta, la rândul lui, invadează și literatura celor ce vor să fie pe placul societății utilitariste, cu opere literare de unică folosință.
Dar eu sunt un sceptic, dacă nu chiar un defetist, așa că toți cei care mai cred în centralitatea literaturii nu trebuie să se simtă amenințați în credința lor de cuvintele mele. Nu-i vorbă că nici nu există un prea mare risc să se sinchisească cineva de ele!
Vasile DAN
Instituția literaturii de astăzi traversează nu doar clipe interesante (oricîtă ironie adăugăm cuvîntului), ci mai mult: clipe paradoxale și dramatice. Ele vin dinspre mai multe direcții. Prima ar fi explozia, din ultimele două, trei decenii, a erei digitale, extensia prin ea, pînă la nebunie (copiii încă neșcolarizați zburdă pe rețele, sau persoane înaintate în vîrstă), a aplicațiilor și rețelelor de socializare și de comunicare on-line, care au luat prizonieri marea parte a cititorilor de carte și presă print de pînă mai ieri. Consecința imediată a fost castrarea, aș zice, a apetitului omului de azi pentru ficțiune ca o contrapondere nu doar la invazia de real și tehnică, ci și la buna noastră sănătate și echilibru mintal într-o condiție umană, totuși, condamnată la atîtea limite. Și nu mă gîndesc doar la cea biologică. Vorbim, apoi, odată cu descalificarea ficțiunii, în fond a literaturii, și de a autorului ei, a scriitorului. Acesta a fost înlăturat fără milă de pe scena publică cel mai adesea de impostori rapace și nemiloși: omul politic, omul de afaceri, starurile din lumea divertismentului asurzitor și ubicuu. Ce-i drept îi drept: pînă în 1989 scriitorii, unii, ce-i buni, erau adevăratele personaje publice, eroizați de cititori care i-au urcat, încă din timpul vieții lor, pe soclu: Nichita Stănescu, Marin Preda, Augustin Buzura, Constantin Țoiu, Adrian Păunescu – cu toate grețoasele lui concesii politice făcute regimului și dictatorului.
Azi librăriile și-au pus lacăte pe uși (după unii, nouă din zece), bibliotecile sînt pustii, rețelele de difuzare a cărții sînt peste tot praștie. Paradoxal, toate acestea cînd numărul de autori și de „cărți“ de pe întreg cuprinsul țării e copleșitor, chiar dacă în tiraje ridicole, de cîteva zeci de exemplare, cel al „publicațiilor literare“, pe care nimeni nu le inventariază, să le citească ce să mai spun, al editurilor sătești, de cartier, locale, orășenești, județene, zonale. Această delirantă extensie este comparabilă doar cu pustiirea „frumoasei și de folos zăbave a cititului“. Calitatea și ponderea lecturii literare de astăzi sînt ignorate încă din școală, primele victime fiind chiar clasicii literaturii noastre, marii moderni și abia apoi cei la zi, să le zicem postmoderni. Culpabilizarea doar a acestora din urmă este o prostie fără seamăn. Ei sînt mai degabă victimele fără vină, plătitori de oale sparte de revoluția digi.
În fine, să nu uităm un adevăr axiomatic, i-aș zice: cultura română este una literaturo-centristă. Acest caracter organic al ei persistă. El este specific nu doar nouă, culturii române, ci și celorlalte culturi din Centrul și Estul Europei, inclusiv al celei ruse, cu toate geniile și capodoperele ei din oricare alte arte. Și nu este deloc un semn de minorat cultural, ci doar atît: un specific, o paradigmă.
Remediul? Nu știu sigur. Poate o revanșă așteptată, prin școală, universitate, instituții și fundații ale cărții, a „culturii umanioarelor“, cea care deschide apetitul pentru frumos, valoare perenă și visare. Apoi o reactivare a spiritului critic de natură maioresciană care să ducă iarăși, ca în secolul lui Titu Maiorescu, la salubrizarea ofertei culturii scrise, la ierarhizarea axiologică a literaturii, privilegiindu-i exclusiv valoarea și înlăturînd impostura ce crește.