Timpul și frica

La sfîrșitul anului mi-am spus: „Ce greu a fost. Teribil. Ce se întîmplă, oare, cu tot ce știu, cu tot ce am făcut? Cum să descifrez dezastrul ăsta? Care este codul? M-am ținut bine, cît de cît. Dar… ce urmează? M-am străduit să ajut în jurul meu, m-am implicat. N-am observat că eu m-am oprit. Că am fost scoasă din priză…“. I-am numit pe cei apropiați care s-au prăpădit din cauza acestui virus, dar și pe cei care au cîștigat bătălia, am făcut o rugăciune de mulțumire și de recunoștință. M-am hotărît să sper în venirea unui an nou mai milos. Mă pipăi și realizez că totul e la loc. Deci, n-am explodat din cauza haosului, a suferinței, a morții, a chinului, a neputinței, a ceea ce se întîmplă cu tinerii opriți și împietriți în zbor. Hmmm…Un sentiment recent. Apăsător. Cred că am făcut implozie. Înăuntrul meu sînt resturi din sufletul meu, din mintea mea, din emoțiile mele, din eu-l meu, din gesturile mele, din gînduri, din hohote de rîs, din vise, din acele lucruri concrete, cunoscute, din linii clare, trasate frumos, din planuri și proiecții, din ceea ce era stabilit, știut, așezat într-o ordine. Cît mai puțin necunoscut este pentru mine în planul mărunt, cotidian, ordinar, atît mai mare înălțime este în elan, în putere, în dorința de cunoaștere, de exploatare curajoasă, nonconformistă, în mecanismele minții care funcționează perfect, dornice de năstrușnic. Dar fiecare zi este astăzi un ocean de necunoscute, de vești rele, de uși care mi se trîntesc în nas, lăsînd speranța cu gura căscată. În jur, multă agresivitate și foarte puțină generozitate. Salvarea este pe cont propriu? Încă nu cred asta.

Dacă mă așez la taifas cu anii din urmă, culorile se luminează, imaginile se îmblînzesc, ca liniile dealurilor de la Sibiel. Îmi dau seama, încet-încet, că miracolul este în preajma mea! Că sînt un om atît de norocos! Și spun asta în fiecare zi! Am fost în preajma Miracolului de cîteva ori în viața mea. Știu să-l aștept, să-l observ, să-l primesc. Voalurile zilelor și nopților se aștern unele peste altele și, uneori, îmi zăresc doar cearcănele. Dacă mă apuc să dau jos păianjenii, de prin toate cotloanele, văd linii și contururi frumoase, văd bogăția din sufletul meu, minunile care se strîng. Poate prea tăcut, poate prea sfios.

Într-o seară, la Ateneu, deși bolnavă și amețită de pastile și suferință, am văzut lumina simplă și adevărată care poate să-ți aducă, în cîteva ceasuri, cît nu primești în ani. Jordi Savall este un muzician și un artist desăvîrșit, rar. Caută reflexe din alte timpuri, ascunse de oboseala și ignoranța noastră. Unul dintre proiectele sale fabuloase este „Dimitrie Cantemir. Cartea științei muzicii și tradițiile muzicale sefarde și armene“. Împreună cu „Hesperion XXI“, ansamblul său, și cu muzicieni invitați din Turcia, Jordi Savall m-a plimbat prin lumi necunoscute, nebănuite, m-a ajutat să aud lamentațiile și șoaptele rugăciunilor, neliniștea Bosforului, amestecul unor inflexiuni ciudate – turcești, grecești, armene, evreiești – cîntate pe instrumente sosite dintr-o poveste a Șeherezadei. Erudiția și filosofia unor culturi ce au conviețuit, sofisticat sau nu, strecurate în minte simplu, foarte simplu, de energia unor artiști care și-au contopit, în fața mea, farmecul și iscusința plimbîndu-și degetele pe instrumente ciudate. Supravegheați discret de Jordi Savall. Seara i-a fost dedicată lui Montserrat Figueras, cea cu care Savall a creat și a trăit patruzeci și cinci de ani. S-a stins cu o săptămînă înainte de venirea lor la București. La sfîrșitul primei părți, ca și la sfîrșitul concertului, întunericul a luat complet locul luminii, iar vocea ei rafinată și nobilă s-a auzit în difuzoare parcă din altă lume. N-am mai trăit asta la Ateneu. Doar la teatru, la un spectacol al lui Strehler, poetul luminilor, cînd a căzut curentul și s-a jucat la flăcăra lumînărilor. Noaptea, tîrziu, am citit rîndurile pe care Jordi Savall le-a scris despre ea, despre muzică, iubire și miracol. Le citesc de atunci mereu, ca pe o rugăciune, și le aștern mai jos, ca să împart miracolul cu dumneavoastră:

Am avut privilegiul să împart cu Montserrat 45 de ani de viață întensă și rodnică. Mi-a fost prietenă, tovarășă, iubită, mamă, muză, magistru și sfetnic în toate momentele vieții noatre. A fost o mare artistă, dar mai mult de atît, tot ce a realizat în viață a fost impregnat de acea lumină care ne învăluia, făcută din iubire absolută, din sensibilitate extremă, din generozitate și din acea căutare neobosită a dialogului și a căilor care ne duc spre pace și armonie prin emoții, prin spiritualitate și grație. Acea grație, cum spunea La Fontaine, mai frumoasă decît frumusețea. Îi plăcea să ne amintească mereu că mai presus de orice, cel care cîntă un cîntec de leagăn are grijă să dea ce are mai bun în el, și asta nu e altceva decît un act de iubire care, astfel, îi oferă copilului experiența esenței vieții. Îți mulțumim, Montserrat, că ne-ai învățat că «nu ajunge să asculți muzica cu auzul, trebuie să o asculți cu sufletul».“

Într-o vară, am plecat la Chișinău. Și am simțit, a nu știu cîta oară, ce spunea Montserrat Figueras. Am vrut să-l ascult pe Dan Grigore cîntînd Beethoven, Concertul nr.5 pentru pian și orchestră cu Misha Katz dirijor, la Sala cu Orgă. Am ascultat cu sufletul. Am descifrat, mai bine, complicitatea acestor personalități diferite, relația lor ciudată și profundă. Mi s-a părut că mă însoțesc cu doi vrăjitori, cu doi șamani care îmi spun povestea lumii. Iubirea și păcatul erau în felul lor de a înțelege muzica. Într-o sală arhiplină, miracolul a coborît încet, încet, a ordonat haosul din noi, ne-a eliberat de orice strat rezidual și ne-a însoțit spre întîlnirea cu ce a lăsat Dumnezeu ca binecuvîntare în unii dintre noi: spiritul. Înțelepciune, experiența unor vieți asumate, filosofia unei partituri, o formă de spectacol, un fel unic de a fi singur și, în același timp, cu celălalt, o linie de lumină stranie, ca aceea lăsată de Lună pe întinsul mării: Dan Grigore și Misha Katz. Orașul acela cu troleibuze ca acelea din copilăria mea, cu tarabe-bazar întinse pînă în gura sălii de concerte, cu mașini din filme indiano-americane, cu oameni care vorbesc în două limbi, orașul acela ca din vis a topit în el, în esențe stranii și în amestecuri de toate felurile, taina întîlnirii. A omului cu omul. Peste cîteva luni, la București, într-o toamnă fără de sfîrșit, am înțeles, tot datorită lor, a lui Dan Grigore și a lui Misha Katz, filosofia Concertului nr.4, scris de Beethoven pentru pian și orchestră. Astăzi, Sala cu Orgă din Chișinău, splendoarea aceea, nu mai există. A ars anul trecut.

Am făcut cu Toca, cîndva, gheme de povești despre nopțile din Festivalul „Enescu“, despre șederile noastre în grădini armonioase, în sunetele fabulos aduse pe pămînt de Il Giardino Armonico, de Perahia, de Berezovski, de Barenboim, de Zubin Mehta… Ne căutam din priviri la concerte la care, spunea el solemn-țanțoș, nu vine chiar toată lumea. Mă rog, forma noastră de complicitate. Ca și drumul pînă la Caracal, pentru Mihaela Tonița și pentru Ștefan Iordache, pentru nebunia lui Marius Tucă de a face acolo teatru, festival. Cîmpurile de rapiță galbenă mi-au furat visele și prietenul… Ne promiteam mereu, solemn, că vom sta mai mult împreună. „Să mori, să dormi…“…

O altă poveste de toamnă se numește Toma Caragiu. La Ploiești. O poveste de toamnă care rămîne pentru mine sub lumina unei familii rare, o poveste ce-și găsește cheia în chipurile din expoziția lui Geti Caragiu, „Clovnul și ai lui“ și în miracolul re-nașterii unui spectacol, Trei surori, făcut de Alexandru Dabija acum ceva ani, la Teatrul care îi poartă numele lui Toma. O mare lecție de teatru și de viață.

Din iubire vine totul. Fără iubire nu există decît iluzii multe și deșarte. Asta spunea Radu Beligan la nouăzeci și trei de ani. Sărbătorit de Teatrul de Comedie și de Banca Națională Română într-o clădire ce poate să te facă prizonierul unor înălțimi spirituale amețitoare – sediul băncii – Radu Beligan a surîs prietenilor, celor cîțiva actori cu care a ctitorit trupa Teatrului de Comedie, și nu numai. Sub candelabre maiestuoase, în săli de marmură pline de fast reținut, am ascultat colinde cîntate de Corul Madrigal. Vă amintiți cum stăteam la coadă, înainte de 1989, ca să cumpărăm discuri cu aceste colinde, interpretate dumnezeiește de corul Madrigal al lui Marin Constantin?… În decembrie 89, repetam cu colegii mei de facultate, în podul de la Litere sau în săli ascunse, întunecate și reci, aceste colinde. Ascultam de o mie de ori, repetam de milioane de ori ca să mergem și să ne colindăm profesorii pe care îi iubeam și îi prețuiam, să cîntăm în metrou, în troleibuze și autobuze, ca să aducem lumină și bucurie, ca să ne spunem că nu ne este frică…

Papa Ioan Paul al – II- lea a spus „ Nu vă fie frică.“

Nu știu de ce, dar de la o vreme îmi este. Mi-e tot mai limpede că trebuie să-mi redefinesc relația cu mine însămi ca să ies din automatisme atunci cînd spun „facă-se voia Ta!“