Urletul lupilor „inocenți“

La sfârșitul anului trecut, la Elit Art Gallery din București, a fost vernisată expoziția personală a pictoriței în plină afirmare profesională Gabriela Culic. Ultima ei expoziție, desfășurată cu succes cu trei ani în urmă, ajungând și la Muzeul de Artă din Chișinău, unde a obținut și un premiu important (Trofeul Art Museum) a avut ca personaje principale… ciorile. Prezente aproape în majoritatea tablourilor, învăluiau cu abisul aripilor agitate cerul rece și absent de deasupra noastră. La fel de sinistre și de semnificative pentru timpul sumbru pe care-l traversăm, sunt și personajele din lucrările recentei expoziții – lupii. E tot mai dificil să vedem în arta modernă figurativă actuală, întruchiparea unui porumbel, miel sau căprioară. De la celebrul porumbel a lui Picasso, nu cunosc o altă reprezentare mai autentică a acestei păsări pe cât de comune, pe atât de miraculoase. Redarea acestor vietăți diafane, se pare e amenințată de o ușoară cădere în desuet. În schimb, animalele preferate ale artei moderne sunt șerpii, corbii, șobolanii, păianjenii, lideri fiind lupii. În mod paradoxal, acestea dispun de un potențial imens și savuros de transfigurare estetică în arta plastică, cinema și literatură. Dacă ne referim doar la lupi, constatăm că în librării, în ultimul timp, au apărut o sumedenie de cărți pe această temă. Începând cu Femei care aleargă cu lupii, un bestseller american, văndut în peste 2 milioane de exemplare și continuând cu Înțelepciunea lupilor, Regatul lupilor, Lupul din umbră, Cronicele fetei lup și lista ar putea continua. E cert că lupii sunt la modă în artă, din simplul motiv că aceștia sunt extrem de prezenți în lumea noastră. Și asta în ciuda faptului că bietele viețuitoare din inima pădurilor, se pare sunt pe cale de dispariție. Astfel, aceste animale, deopotrivă admirate și detestate, la un moment dat , nu se mai știe în ce măsură sunt reale sau imaginare.

Gabriela Culic, în mod firesc, a căzut și ea în capcana acestei teme (a lupilor) generoase, subtile și vulnerabile, din care cred a ieșit destul de onorabil. Pictorița nu s-a aventurat, după cum într-un fel era de așteptat, să trateze această temă dintr-o perspectivă ontologică. Adică să încerce să oglindească multiplele simboluri iscate de legendarul animal de pradă sau să intuiască legăturile arhetipale cu generoasele spații ale subconștientului uman (după cum pretinde că o face bestsellerul mai sus menționat ), ci este interesată de lupi ca de un fenomen social, existențial și moral. Pe scurt își propune să sondeze lupul din noi. Într-o lume din ce în ce mai hrăpăreață, lupii devin o faună tot mai numeroasă și prosperă. Din păcate, chiar și unele ființe deosebite care se cred inocente, se întâmplă uneori să-și arate colții. În principiu, lupii, în mare parte îmbogățiți peste noapte pe căi frauduloase, par să fie tot mai puternici și deși sunt identificabili e aproape imposibil să fie deconspirați , din simplul motiv că după cum se știe activează în haită. Excepție fac lupii singuratici, rebeli și pricăjiți, care după cum se știe sunt pe cale de dispariție.

Pe cei doi pereți principali ai Galeriei sunt expuse mai multe lucrări, dominate de sumbrele nuanțe de negru, mov și violet, trimițându-ne cu gândul direct spre răvășitoarele amurguri bacovinene. Sunt redate niște peisaje bizare ale unei margini de lume, în care pot fi ușor regăsite multiplele priveliști lăsate în paragină, ale spațiului autohton. Arbori bătrâni și stingheri, de abia se mai țin de malurile priporoase ale unor râpe adânci ce au luat-o la vale. De fapt mulți din acești copaci sunt frânți și formează, împreuna cu pământul și băltoacele de apă, o învolburată masă omogenă, ce cuprinde întreg tabloul. De undeva din apropiere, parca se aude lătratul insistent al unor câini. Dar pe neașteptate în partea de sus a pânzei, apar niște pete albe, strălucitoare, care de la distanță ar putea fi confundate cu niște lebede rătăcite în zbor. Însă, când devenim mai atenți și scăpăm de euforia unor vise răzlețe, descoperim mirați că petele pure de culoare nu sunt altceva decât fantomele suave ale unor lupi tandri, ce aleargă liberi ( de parcă ar pluti ) deasupra beznei.

Contemplând prea mult această imagine, devenim melancolici și putem cădea ușor în dulcele sentiment al iubiri de neam, fiind asfel ispitiți să interpretăm iluzia lupilor, drept simbol al dacilor liberi și drepți. După felul cum sunt pictați, aceștia nu se integrează firesc în peisaj, ci sunt suprapuși pe imagine. Efectul acestei înstrăinări artificiale a patrupedelor fioroase (de peisajul care-i o stare de spirit extrem de apropiată de esența lor) e simplu. Se decupează forma animalului în mișcare pe o bucată de carton sau plastic, apoi aceasta e pusă peste pânza tabloului si se aplică deasupra cu pensula sau trafaletul culoarea dorită. Acest procedeu a fost folosit de pictoriță pentru a evidenția esența iluzorie a acestor animale duplicitare, care doresc să reprezinte latura luminoasă și pură a vieții, când de fapt chipul lor autentic (sic!) e reflectat de întunericul și haosul ce domină tabloul. În urma acțiunilor lor dubioase, lipsite de coerență și transparență, la un moment dat ajung să nu mai aibă chip, ci să fie o masă uniformă, obscură și agresivă. Așa precum cu multă savoare și virtuozitate sunt redate fundalurile de pictoriță, ce în mod paradoxal devin personajele centrale ale lucrărilor. Nu întâmplătoare, inspirată și ușor ironică este denumirea acestor lucrări – Lucrurile se întâmplă în altă parte. Evident, se subînțelege că de fapt lucrurile se întâmpă aici.

Următorul perete cu lucrări reprezintă căteva chipuri „reprezentative“ ale acestei faune exotice și prospere, pictate în alb, care în mod paradoxal sunt surprinse urlând. Lupii din pădurile tot mai devastate ( de străini) urlă, cred dintr-o neînțeleasă tristețe ancestrală. Dar oare de ce urlă lupii în lumea noastră de azi? Rânjetul penibil al gurii larg deschise, cu colții perfect ascuțiți, nu ne emoținează și nici nu ne înfricoșează. Într-o lume tot mai pragmatică și mai tehnicizată, gestul lor aparent bizar e previzibil și inutil. Semnificația lui e alta. Mai degrabă, urletul lupilor cu chip uman e un mod „original“ de a mima inocența. Vor să vedem cât de mult sunt, vai! prigoniți și neînțeleși, încât poate că ar merita un pic de milă și de indulgență. Le este teamă de cinismul și mai ales de ura noastră, care într-un târziu inevitabil va apărea. Un urlet perfect pentru liniștea și confortul celor care se cred invincibili, urletul emblematic al lupilor „inocenți“.

Pe ultimul perete, ce încheie expoziția este expus un tablou singular, în care neantul din fundal se transfigurează și se adună în proiecția personajelor principale ( după cum era de bănuit ), adică în imaginea celor doi lupi masivi, situați în prim plan. În interiorul conturului dur al corpurilor, ce le definesc ființa, neantul se manifestă apoteotic. Materializat în bucăți imense de vopsea neagră care ( fiind aplicată nervos pe pânză cu-n cuțit), pur și simplu, sunt gata să părăsească imaginea tabloului și să coboare în sală. Să ne sfâșie cu colții eleganți și înveninați. Mi-am amintit de extraordinarul film The Square (Palme D’or, Cannes, 2017 ), al suedezului Ruben Ostlund, unde un erou diabolic coboară, dintr-o operă de artă în sală, printre spectatori și începe să-i terorizeze. Mulțimea înfricoșată se lasă umilită și intimidată până când, la un moment dat, mentalitatea de turmă este învinsă de sentimentul demnității umane, ce se manifestă aproape eroic în conștiința unor spectatori, care ripostează, lovind cu pumnii și chiar sugrumând diavolul încarnat. Am ieșit oarecum în grabă din Galeria de pe Splaiul Independenței și mișcându-mă pe străzile cețoase și întunecate ale Bucureștilor, involuntar, am dus mâna la gât… Mă gândeam: „Doamne, oare cine dintre noi, într-o bună zi, va avea curajul să pună capăt dezastrului în care ne aflăm ?!“