Cum este viața parlamentară văzută și din interiorul ei? Am văzut cum arăta programul dvs. în anii 1990… Care sunt amintirile dvs. cele mai vii din Parlamentul în care ați fost?
II.
În alte privințe, viața parlamentară nu era (nu este) deloc ușoară. În primul rând pentru că, dacă o iei în serios, îți mănâncă tot timpul. În afară de obligațiile strict parlamentare, există altele de la care nu ai cum să te sustragi. Ceea ce mi s-a părut lucrul cel mai dificil au fost conferințele de presă. Sigur, ele țineau îndeosebi de partid, dar întrebările erau destul de des adresate parlamentarului și priveau chestiuni de legislație, începând cu cea mai greu lizibilă dintre legi, și anume aceea electorală. Conferințele aveau un ritm săptămânal. Jurnaliștii năvăleau, ca și azi, și puneau uneori întrebări incomode. Alteori, stupide. Nu neapărat importante. Presa a fost mai mereu atrasă de senzațional. Când în tematica unei conferințe prevalau, să zicem, chestiunile economice, interesul ziariștilor era minim. Ziarele și televiziunile duceau pe atunci lipsă de redactori de specialitate. Când subiectele păreau palpitante, oricât de superficiale, atunci să fi văzut înghesuială de întrebări. În general, pot să mărturisesc că nu m-am simțit întotdeauna confortabil când am fost asediat de anumite întrebări. Lipsa de experiență se simțea. Care erau aceste întrebări? Erau de mai multe feluri. Unele se refereau la lucruri care nu-mi trecuseră, pur și simplu, prin cap. Nu puteam fi la curent cu tot și în orice moment. Nici măcar cu toate nenumăratele proiecte de lege. Am considerat totdeauna că cel mai firesc era, chiar dacă nu făceam o bună impresie, să răspund că nu m-am gândit. Alte răspunsuri țineau de obligațiile asumate față de partid. Când ești, cum eram eu, lider de partid și senator, nu-ți poți permite să declari ce-ți trece prin cap. Erau împrejurări în care partidul nu dezbătuse problema cu pricina. Oricât de sincer căutam să fiu, nu puteam declara orice îmi venea pe limbă. Erau și răspunsuri care țineau de oportunitatea politică. Nu poți ca politician să ignori cerințele electoratului, mai ales în campanii. Un partid se duce repede de râpă dacă membrii lui, și îndeosebi liderii, se întrec în declarații contradictorii sau care, mai ales, contrazic așteptările electoratului. Dacă nu-i prevăd USR de astăzi o soartă fericită, este și pentru că membrii lui macină din interior partidul prin luări de poziție care nu denotă toleranță mutuală, cum pretind ei, ci o curată anarhie ideologică. Și, dacă tot vorbim de ieșirea în public, multe lucruri nu pot fi aruncate pe piață în conferințele de presă decât cu riscul interpretării lor în fel și chip. Presa scrisă și media sunt o moară: grâul de măcinat îl reprezintă vorbele politicienilor. Mă rog, așa s-ar cădea să fie. Un partid nu e un monolit de opinii, dar nici un bâlci în care fiecare își vinde marfa la preț propriu.
Grea sau ușoară, viața de parlamentar? Ce zici, dragă Daniel?