Al doilea roman al franțuzoaicei de origine marocană Leïla Slimani mi-a amintit de filmele iranianului Asghar Farhadi (fundalul etnic și geografic nu e chiar același, desigur, dar e apropiat ca etos și traseu narativ). Evoluția poveștii pare ternă, aproape banală până la un punct, pentru ca, mai apoi, narațiunea să devieze surprinzător spre zguduitoare drame, anticipate vag prin „semnale“ epice reevaluate abia post-factum. Tensiunile dintr-o familie obișnuită devin, la un moment dat, declanșatorii unei catastrofe existențiale a cărei criză ar fi putut fi întrevăzută numai de un observator atent la psihologia comportamentală a unuia sau a altuia dintre personaje. Faptele se precipită deodată, oamenii își schimbă conturul caracterial, „intrusul“ își devoalează subit chipul ascuns, adevărul se arată în final gol-goluț, așa cum nu s-ar fi așteptat nimeni. Dintr-o comună istorie cotidiană, povestea devine, astfel, un caz.
În Cântec lin („Chanson douce“ – în original titlul pare mai sugestiv și mai eufonic), romanul în chestie aici, se-ntâmplă exact ce spuneam mai sus. Paul și Myriam sunt doi tineri din Paris care tocmai și-au întemeiat o familie (soții Massé“, cum îi știe toată lumea), având doi copii și un apartament cochet, mobilat cu gust. El este producător muzical, un boem convertit la calitățile cam restrictive ale unui tată responsabil, ea e avocat într-o firmă de profil, apreciată de șefi și gata să se afirme prin pledoarii notorii în barou. Ca să nu piardă din ascensiunea profesională (amândoi își iubesc libertatea personală, sau, în fine, o iubeau înainte de a deveni părinți), cei doi hotărăsc să angajeze o bonă, care să aibă grijă de cei doi micuți și, eventual, să-i mai ajute în treburile domestice. După tatonări și recomandări, o găsesc pe Louise, o femeie aparent fragilă ca o păpușă, delicată în trăsături, incertă ca vârstă și origine, care dintru început îi cucerește prin devotament, abilități și seriozitate. Dincolo de talentul parcă înnăscut și de experiența în îngrijirea copiilor, Louise știe să gătească, să curețe prin casă, să dea sugestii utile, să fie exact acolo unde i se cere și unde e nevoie. Primește cheile de la apartament, are voie să vină în lipsa proprietarilor, poate lua adesea decizii independente de voința angajatorilor ei, fără ca să stârnească prin ele suspiciuni sau proteste. Treptat, dintr-o bonă din multele posibile, în Parisul dinamic, multietnic și cronofag, Louise ajunge indispensabilă în casa soților Massé, aproape un membru al familiei. Primește bonusuri salariale și cadouri, e luată în vacanțe în Grecia, e invitată la micile petreceri cu prietenii din apartament, e lăsată zile întregi cu cei mici în cazul unei ieșiri mai îndelungate a părinților, e consultată în multe privințe. Când vreunuia dintre soți i se pare cumva că bona își depășește atribuțiile, celălalt aduce argumente și restabilește situația de fapt: Louise este o femeie extraordinară, total de încredere, care s-a atașat de băiețel și de fetiță, căreia i se poate da pe mână intimitatea cuplului și care merită păstrată, chiar dacă, poate, aparențele îi sunt uneori împotrivă. „Bona mea e ca o zână“, spune mereu Myriam, când vine vorba de angajata ei. „Probabil că are puteri magice dacă a transformat acest apartament sufocant, strâmt, într-un loc odihnitor și luminos. Louise a împins pereții. A făcut rafturile mai adânci, sertarele mai largi. A lăsat lumina să intre“. Toate acestea contribuie la acumularea „dosarului“ de fapte, replici și gesturi care vor duce la șocanta descărcare din final, la scena abominabilă care deturnează întreg parcursul narativ dinspre țesătura obișnuită de tensiuni omenești spre patologia unei spețe numai bune de investigat psihanalitc și penal.
Dincolo de filmul domestic al soților Massé și al vieții într-o metropolă cât o lume, romanul urmărește traseul interior a două personaje feminine. Mai întâi e Myriam, soția frumoasă, inteligentă și ambițioasă. Fusese o studentă foarte bună, iar ascensiunea în carieră e condiționată de aprecierea celorlalți, de prezența asiduă acolo unde e nevoie de ea, de preluarea unor dosare mai dificile și de pledoarii juridice care să-i salveze pe împricinați și să-i creeze faima. Statutul de mamă o încurcă, ar vrea să n-o aștepte nimeni acasă, să nu existe Paul, copiii și toate grijile. Statutul de mamă i se pare injust, frustrant, i-a răpit libertatea, lăsându-i impresia de incompletitudine, că nu va fi, adică, nici o mamă ideală, nici o soție potrivită, nici o avocată de succes. „Nu vom fi fericiți decât atunci când nu vom mai avea nevoie unii de alții. Când vom putea trăi o viață proprie, o viață care să ne aparțină, care nu are legătură cu ceilalți. Când vom fi liberi“. Starea de dependență (de soț, de copii, de bonă, de casă) îi pare cea mai grozavă piedică în fericirea pe care și-o dorește atât, într-un loc unde fericirile sunt de toate gradele și se presupun reciproc.
Dar succesiunea de insatisfacții profund deformatoare îi aparține, desigur, bonei. Rămasă văduvă, cu o familie destrămată (soțul fusese un mizerabil procesoman, un parazit întreținut care o lăsase numai cu datorii, iar fiica, apărută din întâmplare, exmatriculată din școală, rebelă, neglijată, fugise de mult de acasă), Louise trăiește într-o garsonieră părăginită, la care nu a plătit de mult chiria, pe care a lăsat-o să decadă și unde nu vrea să revină decât ca să doarmă. Singuratică, urmărită mereu de creditori, încearcă să salveze aparențele îmbrăcându-se ieftin, dar cu gust, mirosind frumos, fiind conciliantă, retractilă, politicoasă, disponibilă, dispărând din societate pentru ceilalți și confundându-se tot mai mult cu destinul familiilor la care e angajată. Pentru ea, apartamentul soților Massé devine propria lume, menită să-i aducă fericirea pe care n-o simțise niciodată, locul unde revine, spațiul ei personal. Meseria de bonă îi e, astfel, o trambulină existențială, un context fără de care nu poate supraviețui. Ar face totul ca să nu se sfârșească niciodată, ar face totul ca să nu i se termine „mandatul“ – fie copiii să nu mai crească, fie cuplul să mai aibă unul, care să-i oblige s-o păstreze alături de ei. „Cu trei copii, nu vor putea să se descurce fără mine“, își zice, iar visul unui nou copil de care să aibă grijă o face să jubileze și să înceapă presiunile: le sugerează soților să mai rămână singuri, să se regăsească, să se bucure unul de altul, va sta ea cu cei doi micuți cât și când va fi nevoie. Amabilitatea domestică se transformă într-un fel de teroare, sugestiile ei depășesc simplele apropouri și ajung adevărate sesiuni de supraveghere: face rugăciuni speciale, îi studiază corpul lui Myriam, sânii, pântecele, lenjeria intimă, ciclurile fiziologice, vânând peste tot eventualele semne ale vreunei sarcini. Dezamăgirea de-a nu le constata îi amplifică și frustrarea, și senzația de nedreptate care i se face, adăugată celor care deja i s-au întîmplat în viață. Va rămâne singură iarăși, va fi iarăși pradă datoriilor și marginalizării, nu va mai avea un loc „al ei“, la care să revină cu bucurie, nu va mai avea ființe pe care să le iubească. „Trebuie să moară cineva. Trebuie să moară cineva ca noi să fim fericiți“, își spune, căci nu va mai avea pe cine să mângâie și va fi pedepsită pentru că nu mai știe să iubească, pentru că nu va mai avea pe cine. Măcinată de reapropierea singurătății depline, bona se simte stăpânită de „fraze pe care nu ea le-a inventat și al căror sens nu e sigură că-l înțelege“. Aproape nimic nu mai reușește s-o emoționeze, de la un punct încolo, cântecul ei obișnuit, fredonat în surdină, nu mai suportă întreruperile copiilor care au început deja să o agaseze cu dorințele lor, să-i tulbure meditațiile.
Impecabil scris, într-un stil bine controlat, golit de povara unei retorici inutile, cu o dimensiune analitică ce nu complică fraza, ci dimpotrivă, o face eficientă (la asta a contribuit, poate, și antrenamentul de jurnalist al autoarei), romanul Cântec lin e o reușită narativă pe drept remarcată de juriile franceze. Cred că va fi remarcată și în traduceri bune, cum e cea de la noi.