O poezie a lui Nichita Stănescu care a existat mai puțin de un minut

Eram încă adolescent când am citit prima dată versuri de Nichita Stănescu și mi s-au părut… o bazaconie. Apoi, treptat, poezia lui m-a cucerit. Atât de mult, încât în 1985 am scris o carte, Introducere în opera lui Nichita Stănescu, ca să explic și altora în ce constă frumusețea ei literară.

În 1972, ca tânăr redactor la revista „Tomis“ din Constanța (aveam 24 de ani), am fost trimis de șefii mei la București ca să obțin zece poezii de la Nichita Stănescu. Cu figura lui de prinț rus (plete blond-arămii, ochi albaștri, buze arse, de băutură, dar și de ardoarea vorbirii), poetul m-a privit ironic. „Exact zece?!“ Eram la restaurantul Athénée Palace (la o masă la care se mai aflau Fănuș Neagu și Gheorghe Tomozei). „Da, zece.“ Cu un secret amuzament, marele poet mi-a dictat una după alta zece poezii, improvizându-le pe măsură ce le dicta. Erau încântătoare. „Acum – a continuat Nichita Stănescu – scrie pe o foaie separată încă una!“ Și a mai compus una, pe loc, mai frumoasă decât toate celelalte. Eram amețit de admirație. „Îți place?“ „Da! Da!“ „În cazul ăsta, să-i dăm foc ca să rămână numai a noastră.“ Mi-a luat foaia din mână și i-a dat foc cu bricheta, trimițând în neant o poezie care existase mai puțin de un minut.

Multă vreme, Nichita Stănescu nu a avut o adresă anume. Dormea în locuințele admiratoarelor lui. Uneia i-a scris într-o noapte, pe un perete, cu un creion dermatograf, un amplu poem. Ea, fericită, n-a mai zugrăvit niciodată apartamentul (nici când a fost părăsită de Nichita, nici când s-a măritat, nici când a născut primul copil).

Odată (când avea piciorul în ghips și folosea ghipsul ca pe o agendă, scriind pe el numere de telefon), Nichita Stănescu mi-a spus că s-a supărat pe… fotbal (fiindcă echipa noastră națională tocmai pierduse un meci important). Drept pedeapsă, a hotărât să-i spună timp de trei luni „botfal“. Credeam că glumește. Dar după un timp, când uitasem episodul, l-am întâlnit pe stradă, în zona Amzei, iar el mi-a dăruit un covrig cald și m-a întrebat cu seriozitate: „Ce meci de botfal e diseară?“

Sute de sârbi au învățat limba română numai și numai ca să îl citească în original pe Nichita Stănescu. I-am văzut întâmpinându-l cu dragoste la intrarea într-un restaurant din Belgrad, unde poetul urma să sărbătorească primirea Premiului „Cununa de aur“ al Festivalului de poezie de la Struga.

La banchetul organizat în sala mare a restaurantului, un chelner i-a adus la un moment lui Nichita Stănescu un telefon cu un fir lung: îl căuta Dora, soția lui, de la București. Dora, zâna lui bună din acei ani, și-a dat seama că poetul băuse cam mult și a început să-l certe, iar el s-a întunecat la față. După ce a încheiat convorbirea, l-am întrebat de ce se posomorâse atât de tare. „Are dreptate Dora, dar nu trebuia să mi-o spună la telefon. Să mă facă ea de râs pe liniile internaționale!“

Printre dedicațiile primite de la scriitori pe care le păstrez cu evlavie se numără și aceasta: „Lui Alex. Ștefănescu, Noduri și semne de Nichita Stănescu și inima cu dor cu tot. Azi“. Numai Nichita Stănescu putea să-și dăruiască „inima cu dor cu tot“. Numai Nichita Stănescu putea să dateze o dedicație „Azi“.