Pe 31 ianuarie ar fi fost ziua lui. Doar cu cîteva ore înainte de data nașterii lui Caragiale. Examenul de absolvire a Institutului de Teatru, din anul 1961, a fost descifrarea personajului Agamiță Dandanache din O scrisoare pierdută. În 1999 a fost Titircă în spectacolul O noapte furtunoasă al lui Mihai Măniuțiu, jucat la Teatrul Odeon. Arhiva televiziunii are nenumărate înregistrări din Momente și schițe – alte înregistrări sublime au fost șterse, nu mai există – în care cuvîntul , intenția chiar și a unui personaj secundar sau episodic a unui rezoneur au fost prinse pînă la ultimul filigran. Interesant, aș zice. „Talentul este temperament expresiv“. Oare chiar a spus asta Caragiale? N-am verificat niciodată. El cita propoziția asta mereu, spunînd că Nenea Iancu așa definea talentul. Harul. Și, în plus de asta este nevoie de har. Adăuga și sublinia. Apăsat.
El este Masca clovnului de teatru. Clovnul trist. Nostalgic. Desenul perfect al artei teatrale a fost întotdeauna desenat pe fața lui. Ca masca din teatrul NO sau Kabuki pe chipul păstrătorilor acestui mister. Tradiție fundamentală, taină păstrată cu sfințenie. Comoară absolută. Liniile care merg în jos sau în sus. Suspansul mirării, al zîmbetului, gravitatea concavă a neputinței, a fatalității. Cu umerii puțin ridicați mereu, precipitat, parcă puțin iritat în relația cu lumea, a fost îngrozitor de emotiv și de timid, de fapt. Expresia corpului era o aparență. Nu era în răspăr cu ceilalți, se apăra. Hipersensibil, purta această armură ca să nu înmulțească numărul rănilor. L-am privit de multe ori. Mai de aproape, mai de la distanță. Mai degrabă arici, zburlit, dispus să spună ceva concret, adevărat, dureros, amar, trist, apăsător. Alteori, o linie caldă, moale, tandră, învăluitoare, care îți ajunge în fiecare cută a minții, a inimii. Corpul lui devenea o plastilină care se recompunea iar și iar în forme care mai de care, gata să ți se vîre pe vecie în ființa ta. Trupul lui a făcut mereu un fel de dans modern, cu elementele clasicului la bară. Răspunsurile lui au fost, de multe ori, scurte, foarte scurte. Peste ele cădea o cortină. Mi-a fost complicat să o ridic și să continui. S-a întîmplat rar, și numai dacă dorea el. Anul ăsta mi-a fost mai dor de el. Mai tare ca oricînd. Nu am fost prieteni stricto sensu. Totuși, ne-am dat tîrcoale. Am vorbit punctual despre Dinică – dublul lui – Diderot, Esrig, Esrig, Esrig și „Nepotul lui Rameau“, agilitate și relanti, Beligan, Beligan, Strehaia, de unde era tatăl lui, Mariana Mihuț, șalău bonnefemme, vinul alb sec. Despre tristețe poate că am vorbit cel mai mult. Ne-am dus amîndoi, uneori, destul de adînc în ea. Împreună.
Marinuș… Marinuș… Caliban-ul meu din Furtuna descoperirilor voastre nevăzute de noi, oare mă auzi? Oare gîndurile mele încovoiate ajung la tine, regretele mele, timiditatea mea pe care o port ca pe o vină cu venin, pe care n-am antrenat-o la bară, la vreme, pentru că madam Sybille nu mai e, pentru că nimic nu mai e astăzi. Mai nimic. Marinuș… oare pe Gheorghe al meu și Gigi al tău l-ai întîlnit? Marinuș… am sărit în aer, cu teatru, cu tot, cu ce am și cu tot ce nu am, îmi pare că dedesubt e dezastru și parcă n-aș mai vrea să părăsesc văzduhul și să aterizez. Unde? E Furtună, Marinuș, aici, pe pămînt. E Furtună.
Gheorghe Dinică a fost Prietenul meu. Pînă la capăt. Cînd nu a mai fost Gheorghe Dinică, ceva din corpul lui Marin Moraru mi s-a părut că s-a dezechilibrat. Prietenia mea cu Gheorghe l-a inclus, de multe ori in absentia, și pe Marin Moraru. Era inevitabil să nu se ivească năstrușnic în dialogul nostru. Într-o amintire, în vreun sens pe care Dinică îl dădea unui cuvînt, ideii de teatru sau de repetiție. Sau de întîlnire. Lumea lor a rezistat și a vibrat puternic. Undele se simt și astăzi. Generații care s-au format și au crescut la școala lui Ciulei, Pintilie, Esrig, Penciulescu. De acolo vine forța, perseverența, severitatea cu tine însuți, nebunia, imaginația, taina și seducția ideii, a misterului unui gest, a melancoliei că momentul prețuiește enorm. Carpe diem! Probabil că scena conține în scîndura ei acest îndemn. În lemnul mereu viu trăiește această înțelepciune de a-ți asuma viața. Acum! Și pentru cei ce joacă, și pentru cei ce privesc. Despre acest „împreună“, despre această însoțire l-am auzit vorbind o dată pe Marin Moraru. Despre tipuri de „împreună“. Despre diminețile de la 8 la 10, cu Dinică, în casa lui Madam Sybille. Ca să facă pregătire corporală, balet, mișcare pentru Nepotul lui Rameau. La bară. „Minunății cu picioarele tale“. Am auzit asta de nenumărate ori. Mereu suna altfel. Mai melancolic, și mai melancolic. Stăteam cu gura căscată și mi se părea că văd un film din altă parte, dintr-un loc în care perfecțiunea există. Ca și inteligența. Ca și filosofia. Ca și mintea. Ca și trupul. Ca și antrenamentul. Ca și viața. Ca și visul.
Nu l-am văzut în niciun spectacol al lui David Esrig. Nici în Umbra din 1963, unde juca Ministrul de finanțe, nici în „Troilus și Cresida“, în care era Patrocle, nici în Nepotul lui Rameau, nici în Capul de rățoi. Și nici în D’ale carnavalului al lui Lucian Pintilie, un Crăcănel ca o virgulă mirată, un spectacol care s-a jucat în 1973 la Festivalul de la Edinburgh, iar lumea fugea după el și după Toma Caragiu pe străduțele scoțiene ca să-i atingă. În capul meu sînt doar imagini-poveste, senzații, tușe din fotografii alb-negru. Din tot felul de fragmente m-am străduit să refac părți pentru un întreg. Din ce mi-a spus Gheorghe Dinică. Din completări punctuale, precise, concise ale lui Marinuș, din conținutul des și savuros al lui Esrig, din anumite formulări șturlubatice ale lui Malou, din cîteva cuvinte și desene ale scenografului Ion Popescu Udriște, din privirea lui Gellu Naum. Este o călătorie fără de sfîrșit. Mereu inițiatică. O construcție încă deschisă, la care cineva mai adaugă un detaliu. Sau o formulă esențială, fundamentală pentru ce înseamnă teatrul, viața, disciplina, nebunia, efemerul. Așa cum o face Lucian Pintilie. Valoarea acestor artiști remarcabili a fost susținută și de un soi de modestie. De discreție. Au mers înainte preocupați de drum. De ce se vede, de ce întîlnești, de ce citești, de ce asculți, de ce te nedumirește, de farmecul poeziei, al unei flori, al simplității vii și adevărate. Au lucrat și au trăit fără să facă valuri, fără să se ocupe de imagine. S-au ocupat de cuvînt. De sensuri. De ce este material, concret, imediat. De profesiunea lor atît de grea, de complicată. Dar și de ce este metafizic. De ceea ce devine prin tine însuți. Prin unicitatea ta absolută.
Marinuș a fost prezent în ceilalți și prin ceilalți. A fost mereu în prelungirea lui Dinică. În ochii verzi ai Marianei Mihuț și în glasul roților de tren, în frigul și în nămeții rusești ai turneelor cu Patru plus una. În zîmbetul nostalgic al lui Victor Rebengiuc. În recunoștința lui Marcel Iureș, care i-a fost student. În graseierea lui Esrig. Marinuș are, de aceea, pentru mine, aerul ubicuității. A fost conținut de ceilalți pe care îi iubesc și purtat în eu-l lor profund. Ca o perlă. Teatrul înseamnă Clipa. Dar și Memorie. Teatrul este „eu“. Dar și „ceilalți“. Este realitate, dar și iluzie. Este travaliu, dar și bucurie. Este rigoare, dar și disciplină. Este descătușare, dar și înalțare.
Așa îl păstrez eu pe Marinuș: În 1997, după mulți ani, a revenit pe scena Naționalului din București. În Azilul de noapte al lui Ion Cojar. Juca Kostîliov. La primul spectacol, la primul lui pas pus pe scenă, sala a explodat. Brațele lui precipitate au rămas în aer. Iar corpul a încremenit, și el, de așa avalanșă de emoție. De bucuria re-întîlnirii. Probabil că au fost cîteva secunde în care am fost suspendați într-o clipă sublimă. Acolo unde nu mai sînt măști, nici clovni triști, nici minciună. Acolo unde zboară, poate, doar Ariel.
Puțin aplecat pe spate, cu mîinile la spate ca un boier de altădată, Marin Moraru a cercetat lumea. Și, deopotrivă, pe el însuși. De cele mai multe ori i-am intuit desenul aripilor. Acum aud doar bătaia lor prin aerul poveștilor de dincolo de timp.