Memorialul de la Casa Albă

Unul dintre cele mai recente memoriale politice aparține lui John Bolton, politician conservator, ferm susținător al supremației americane în lume, în directă descendență ideologică a puritanilor ajunși în Lumea Nouă convinși că ei au o misiune de îndeplinit. Pentru Bolton, nimic nu este mai presus decât protejarea intereselor americane în întreaga lume, iar din acest punct de vedere, cu siguranță, John Bolton este un înfocat patriot.

John Bolton s-a născut în 1948, într-o familie modestă din Baltimore. După studii strălucite de drept la Universitatea Yale, a lucrat un timp în sectorul privat ca avocat. A deținut diferite poziții în administrația Reagan și Bush (senior); între 2005-2006 a fost Ambasadorul Statelor Unite la ONU și consilierul pentru probleme de securitate al Președintelui Trump între 2018-2019.

The Room Where It Happened a putut fi publicată doar după un crâncen război juridic dus împotriva Casei Albe. Nici nu e de mirare, apreciază John Bolton: „unui Președinte atât de pornit împotriva criticii, ideea de a interzice cărți îi vine în mod natural și senin“ (492).

Din punct de vedere istoric, cartea va figura, cu siguranță, în bibliografiile studiilor despre America începutului de secol al XXI-lea. Autorul a participat la numeroase evenimente istorice, iar detaliile pe care le oferă sunt cele ale unui insider, nu bârfe culese de pe coridoarele Casei Albe. De exemplu, retragerea Statelor Unite din Acordul de la Paris privind schimbările climatice se datorează, în opinia lui Bolton, faptului că documentul respectiv nu precizează obiective naționale ale tranziției la o altă politică climatologică, ci doar pe cele generale (cf. 21) și nici nu prevede mecanismele de sancționare. Tot Bolton ne informează că Trump dorea ca țara să iasă din NATO deoarece el privea relațiile internaționale strict prin prisma finaciară, precum un bilanț contabil. În condițiile în care doar cinci dintre cele douăzeci și nouă de țări membre ale NATO alocă 2% din produsul național brut pentru apărare, președintele Trump considera că povara financiară este prea mare, iar beneficiile prea mici. Tot în acest fel pune Biroul Oval problema întreținerii soldaților americani din străinătate. Cea mai mare parte din banii necesari pentru această vizibilitate internațională americană sunt plătiți tot de către Statele Unite. Pentru Trump, nu există pic de îndoială: politica de apărare ar trebui să aducă profituri materiale (cf. 337). Ca atare, Trump nu are probleme să îi abandoneze pe kurzi, loiali aliați în lupta contra ISIS, sau să separe migranții din America de Sud ori Centrală de copiii lor. Cea de-a doua decizie, care a scandalizat mapamondul, este parțial scuzată de Bolton care afirmă că unii dintre cei care pretindeau a fi părinții copiilor de migranți, „erau adesea traficanți de carne vie“ (228). Consilierul Bolton pune în discuție și unele decizii subiective ale lui Trump, hotărâri care riscau să îl legitimeze pe liderul Coreii de Nord deoarece ambiția politicianului american – la un moment dat chiar convingerea lui – era că va intra în istorie ca președintele care a pus capăt Războiului din Coreea.1

Pentru viitorul istoric sau pentru cititorul pasionat de politică, interesante sunt și detaliile care îi scapă lui Bolton despre ceea ce înseamnă munca unui consilier. Ziua de lucru a lui Bolton începea înainte de ora 6 am și se termina târziu în noapte sau în avionul care îl ducea pe alte meridiane, pe alt fus orar unde trebuia să fie alert conform programului de muncă local. Opiniile oferite de consilier trebuiau sa fie bazate pe o documentare de cel mai înalt nivel pentru că prima și cea mai însemnată datorie a unui asemenea sfătuitor este aceea de a prezenta președintelui toate opțiunile posibile (cf. 32) și toate posibilele lor implicații.

Care sunt strategiile discursive prin care Bolton își susține pozițiile și se delimitează de Președintele Donald Trump pe care l-a considerat cu mult înainte de nefericitele evenimente din 6 ianuarie 2021 inapt pentru înalta poziție de președinte al Statelor Unite? John Bolton se protejează prin chiar titlul memorialului: Încăperea unde s-a întâmplat. Cu alte cuvinte, totul se reduce la ce s-a întâmplat în camera unde se iau deciziile la nivelul cel mai înalt, fie ea Birou Oval sau Sala Roosevelt, iar lipsa altor precizări e menită a atrage cititorul, a-l incita să parcurgă voluminosul op de amintiri.

Chiar dacă pe alocuri, din motive evidente, desigur, autorul pare a se autoinhiba – „sunt multe despre care nu pot scrie aici“ (440) – imaginea administrației Trump este mai mult decât îngrijorătoare pentru orice iubitor al democrației. De la început autorul menționează că Donald Trump s-a lăsat „înconjurat doar de către «yes men»“ (1)2. Cei cu personalitate – precum naratorul însuși – s-au retras. Bolton dă detalii despre atmosferă haotică de la cel mai înalt nivel al conducerii Statelor Unite. Ce se hotăra într-o zi nu semăna cu ce se decidea ziua următoare. „În epoca Trump, regulile normale pur și simplu nu se mai aplicau“ (491). Confuzia, dezordinea erau cauzate de cel plasat pe cel mai de sus fuștei al scării politice. Bolton îl citează pe Charles Krauthammer care aprecia că Trump se comportă precum un copil de 11 ani. Ulterior Krauthammer își face mea culpa și revine cu o precizare: Pardon, „am greșit cu zece ani“ (8). Sediul președinței americane devine „Trumpworld“ (14). Multe dintre ședințele de informare ale diferitelor agenții sunt inutile „deoarece majoritatea timpului trecea ascultându-l pe Trump în loc ca Trump să îi asculte pe cei care îi aduceau informații“ (89). Cu ajutorul lui John Bolton, îl vedem pe Donald Trump „sărind de la o problemă la alta și descurajând, în general, eforturile de a avea o discuție coerentă“ (56). Martorul este copleșit de „modul complet haotic în care se face politică“ (292) sau de „nerăbdarea lui Trump și de incapacitatea lui de a se concentra“ (395). Procedura favorită a lui Trump „este să adune mici armate fie în Biroul Oval sau în Sala Roosevelt pentru a discuta toate aceste probleme complexe, controversate. Iar și iar, aceleași probleme. Fără a adopta o hotărâre, sau și mai rău cu un rezultat într-o zi și o concluzie contrară câteva zile mai târziu. Acest fapt îmi dădea dureri de cap“ (292). Yoga îi pare lui Bolton singura metodă prin care se poate relaxa (cf. 68). După întâlnirea cu Rosales, soția politicianului venezuelean Guiadó, Trump remarcă tinerețea ei și faptul că nu purta verighetă (vezi p. 276). Implicațiile politice ale vizitei sunt puse pe planul doi sau, chiar, trei. Lui Trump „îi este greu să facă diferența dintre relațiile personale și cele oficiale“ (181), idee repetată de mai multe ori de parcă memorialistul transformat într-un profesor de istorie contemporană ar vrea să fixeze o anume idee în mintea cititorului. Trump „[n]u putea face diferența dintre interesale sale personale și interesele țării“ (348). Curtea de la Washington abundă în intrigi de culise, lovituri sub centură, vanități penibile, infantilism. O diplomată americană de la Națiunile Unite, de exemplu, face totul, înclusiv încălcarea ierarhiei și a etichetei, pentru că vrea să fie fotografiată doar ea în timp ce prezintă poziția SUA în Consiliul de Securitate.

Strategiile discursive ale lui Bolton se bazează în mare parte pe metaforizare. Trump nu înțelegea cum funcționa „uriașul behemot federal“ (4) și nu și-a însușit mai multe cunoștințe nici după întronizare. La Casa Albă e o atmosferă „Sturm und Drang“ (12), iar Trump e „un președinte ale cărui opinii formau un zigzag diferit de la oră la oră“ (389). Discuțiile dintre consilieri și Președinte duc la un adevărat „montagne russe al deciziilor“ (63). După „ani în care a stat cocoțat pe o înaltă stinghie a ierarhiei Exxon (13), un anume birocrat ajunge și la Casa Albă. Președintele „are probleme să divorțeze elementul personal de cel oficial“ (292). Diplomația datoriei pecuniare, practicată cu abilitate de China, constă în „ademenirea țărilor [sărace] cu credite aparent avantajoase, apoi agățarea lor de cârligul financiar de care națiunile din Lumea a Treia, mai ales, nu se mai puteau descăța“ (307). Una dintre obsesiile lui Bolton este Teheranul care – apreciază el – „ continua să se îndrepte spre armele nucleare, în timp ce noi [SUA] ne uitam cum crește iarba“ (396). Stilul de conducere al lui Trump este „o președinție de tip Twitter“ (443).

Multe dintre metafore se bazează pe elemente culturale care presupun un cititor cel puțin de nivel mediu, din punctul de vedere al educației, și dovedesc o semnificativă îndemânare în mânuirea limbii și o vastă cultură generală din partea autorului.

Metaforei i se adaugă epitete dintre cele mai suculente sau comparații semnificative. „[P]e podeau Casei Albe a curs sânge birocratic“ (12). Un personaj important este „ginerele prezidențial Jared Kushner“ (45). Dezbaterile din administrația Trump seamănă mai mult cu niște „ciondăneli între liceeni“ (68). Trump le citește colaboratorilor o scrisoare trimisă de liderul Coreei de Nord. Epistola conținea „un pasaj uleios după altul. … Era ca și cum scrisoarea ar fi fost scrisă de niște pavloviști care știau exact unde să excite nervii ce intensificau buna părere a lui Trump despre sine“ (125). Gândirea politică a lui Trump este comparată cu „un arhipelag de puncte de suspensie (precum în negocierile de proprietăți funciare la nivel individual), lăsându-ne pe noi3 să discernem – sau să creăm o linie politică“ (127). Erdogan i se pare lui Bolton un soi de „Mussolini vorbind din balcon, la Roma“ (52). Sancțiunile contra Iranului urcă și coboară „precum un reostat“ (413).

Din arsenalul discursiv al lui Bolton nu lipsește nici ironia, chiar ironia amară. „[D]ineurile cu papion“ sunt foarte agreabile „dacă îți place să mănânci până la ora 10 noaptea“ (70). „De obicei Trump avea două ședințe de informare privind problemele de securitate pe săptămână, dar de cele mai multe ori, el vorbea mult mai mult decât cei care îl informau“ (221). „[P]olitica se face conform capriciului și impulsului momentan (291). Trump insistă ca soya americană să fie cumpărată de China4 „de parcă noi eram o bază de aprovizionare din Lumea a Treia pentru Regatul de Mijloc“ (297).

Presa este una din țintele aversiunii lui Bolton și ca atare pedepsită cu mijloace retorice de către memorialist. Majoritatea celor din media sunt considerați a fi părtinitori, marcați de „lene, lipsă de cultură și profesionalism, incapabili să se concentreze“ (484) pe o idee. Una „dintre distracțiile preferate ale celor din media este dezvăluirea unor conflicte între consilieri“ (388-389). Prezent la primirea de către președinte a unor oaspeți, Bolton vorbește despre „gloata de ziariști“ (297) care se înghesuie și formează „o grămadă precum la meciurile de rugby“ (12).

Din punct de vedere strict românesc, jurnalul lui Bolton poate fi o mare dezamăgire. România, ca atare, nu este menționată deloc. Bolton amintește foarte pe scurt despre întâlnirea șefilor de state NATO de la București, din aprilie 2008 și amintește vizita sa în Ucraina, Belarus și Moldova în august 2019, dar niciun detaliu nu este oferit despre întrevederile avute la Chișinău. Desigur, putem înțelege acest lucru dacă ne gândim la miza cărții: a demonstra că Președintele Trump este un dușman al democrației care privește aparatul de stat precum propria sa companie de afaceri. Pe de altă parte, această omisiune e un duș rece pentru cei care își imaginează că America are altceva în vedere decât propriul interes. Iar pentru moment, România nu pune niciun soi de probleme din acest punct de vedere. Suntem cuminți și ascultători.

În ziua de 10 septembrie 2019, John Bolton demisionează din funcția de consilier al Președintelui Trump. Istoria îi va da dreptate mai curând decât se va fi așteptat.