Allan Lillelund este un nume (încă) necunoscut cititorilor din România. Vine din țara care l-a dat lumii pe marele povestitor Hans Christian Andersen, ba chiar îi poartă numele – Allan Lillelund Andersen –, deși preferă să semneze simplu, așa cum o face și în cazul proaspăt apărutei culegeri de proză scurtă Zile fără jurnal. Este, într-o prezentare succintă, un apreciat prozator danez, responsabil pentru literatură la Løve’s Bog-og Vincafé din Aarhus, editor și traducător pentru Løvens Forlag, totodată redactor al altei edituri, Forlaget Silkefyret, din aceeași localitate. Absolvent al Aarhus University și al Nansenskole, Allan Lillelund este implicat în educarea tinerilor, predând creative writing la Den Kreative Skole. Este, totodată, unul dintre cei mai activi scriitori din „capitala Iutlandei“, organizator al festivalului anual de literatură Løve’s Litterære Dage. A publicat printre altele proaspăt apăruta în limba română culegere de proză scurtă Dage uden dagbog (un joc de cuvinte în limba daneză, care nu funcționează semiotic la fel în toate limbile), respectiv o altă culegere de trei nuvele, Eften, și a tradus din literatura norvegiană a tinerei Ida Hegazi Høyer, scriitoare cu origini daneze și egiptene, cunoscutul roman Termin al scriitorului Henrik Nor-Hansen, pentru care a fost nominalizat la Nordisk råds litteraturpris, dar și din literatura deținătoarei premiului Amalie Skram pe 2019, Inghill Johansen.
Zile fără jurnal include nouă texte scurte, în proză, aparent suspendate într-un prezent perpetuu – toate evenimentele surprinse, cu excepția textului prim, „Ziua fără jurnal“, se derulează într-un timp suspendat și actual (să-i spunem prezent al lecturii), într-un continuum în care acțiunile sunt începute altcândva, ca și cum sunt acolo de când lumea și continuă să dureze deopotrivă cu ea – în care lectorul pătrunde fără putința de a se apăra. Poveștile lui Allan Lillelund sunt, așadar, aparente povești rostite într-un limbaj comun, lipsit de artificii și prețiozități, într-un limbaj prin care se devoalează personaje aparent naive. Dar în afara acestei aparente naivități în care plonjează lectorul fără să fie avertizat de adâncimea metafizică a textului, se simte izul unor transformări iremediabile. Acest iz se resimte încă de la prima pagină a prozei care dă titlul volumului, „Ziua fără jurnal“ (spre exemplificare, semiauxiliarul modal a părea este cel care răstoarnă întreaga percepție, înlocuind certitudinea cu aparența și angoasa: ceva stă să se întâmple):
„Era o zi ca toate celelalte. Mama nu se putea trezi, iar eu aveam o zi liberă de la școală. Fratele meu era și el acasă, altfel ar fi fost cu mult mai greu. Dar el a fost calm. L-am auzit tropăind pe hol. Trebuia să facă pipi, iar când întârzia prea mult, tropăia în felul acesta la ieșirea pe hol. Era în apropierea vacanței de Crăciun. Îmi amintesc bine asta. Stăteam în pat zgâindu-mă la tavan, pentru că nimic nu mă grăbea sa fac altceva. Chiar în acea clipă, dimineața părea [s.n.] ca orice altă dimineață. Poate mă gândeam la filmul pe care îl văzusem cu o seară înainte sau la fratele meu care tropăia pe hol, sau poate mă gândeam că, dacă ar fi făcut mai puțină gălăgie, aș fi putut să dorm cu o oră mai mult. Cel puțin (p.7).“
Și continuă, apăsat, pe parcursul tuturor celorlalte texte. Apăsarea indusă de diferiți markeri perceptivi anunță neprevăzutul, sau poate mult prea așteptatul deopotrivă neverosimil. Momentul trecerii este indus într-o manieră nu tocmai la îndemâna oricui: are loc, pe de o parte, o dezbrăcare de simboluri, de coaja marilor narațiuni care accentuează, care duc la trasarea de tușe îngroșate pe evenimentele unui cotidian asumat, pe de alta o resimbolizare, cu o precisă focalizare cinematografică pe imagini din imediat, care dau o încărcătură aparte întregului, care îl subiectivizează. Iată, spre exemplu, un dialog aparent banal, încărcat metafizic: „– Mi-ar face bine un fum înainte să-mi vizitez tatăl pentru ultima oară, îi spun. E pe moarte, adaug. – Toți suntem, îmi răspunde“ (Bomboana umplută cu spumă de banană, p.37). Coborârea în banal este procedeul firesc prin intermediul căruia gestul simplu, depotențat, dezbrăcat de semnificații ale altora, se arată nud pentru a fi îmbrăcat în trăirile propriilor emoții. Prin aceste emoții pe care le creează textele sale, Allan Lillelund ne conduce subtil spre reumanizare, pentru că umanitatea întreagă respiră prin toții porii în această alăturare de fapte mărunte, cotidiene, redate cu mijloace scriitoricești împrumutate din arta cinematografică. Indiferent de locul pe care îl redă textul în expresia lui continuă și imediată, concretă: acasă, la spital, în natură, în camera prostituatei, în mașină, în paralel cu planul derulărilor de fapte un al doilea plan, metafizic, oarecum așteptat dar deopotrivă conducând la stări anxioase (precum ticăitul de cronometru de bucătărie, în Acesta nu este un cronometru de gătit), învăluie faptele și se așază precum ceața peste apele textuale.
Aparent cețoasa apăsare e de fapt una interioară, căci textul continuă să se exprime pe sine într-o claritate incredibilă. Dacă ar fi să rezum proza lui Allan Lillelund din Zile fără jurnal la un singur cuvânt, acesta ar fi claritatea. În această claritate se desfășoară faptele din minorul aparent. Faptele mari, redate cu mijloacele aceluiași minor aparent, sunt o întrețesere de micro-înțelesuri, de experiențe generate în jocul de-a viața:
Și apoi se întâmplă. Respirația lui e din ce în ce mai stinsă. Și e foarte calm felul în care pleacă din lumea asta, zâmbind. E mort.
– Somn lin, îi spun, încercând să îndepărtez cu unghia un rest minuscul de carne uscată din palmă, care îmi amintește că în urmă cu puțin timp mâncam costițele marinate de la Jensens Břfhus. Poate că toți ne oprim să mâncăm în drum spre spitalul în care părinții trag să moară. Nu suntem decât niște copii mai mari care comandă costițe și primesc bomboane cu spumă de banană de la îngeri cu chip de copil. („Bomboana umplută cu spumă de banană“, p.47)
Zile fără jurnal este povestea unui copil perpetuu (indiferent de personajul narator), care încă nu conștientizează că e captiv într-un trup de adult. E povestea unui joc complex, numit viață, priceput parțial prin ochii de copil, dar deplin asumat. Zile fără jurnal mai e un exercițiu de scriitură în care banalul, peste care se suprapune angoasa luând forma unui presentiment, unei culori, unui ticăit, oferă texte limpezi și nebănuit de adânci și de reci.