După ce-au traversat oceanul pe un vapor, un bărbat, Simón, și un copil, David, în vârstă de cinci ani, ajung într-o țară nespecificată, un univers cum nu se poate mai auster, unde trecutul și memoria nu își au locul, și nici restul lumii – spre care nu mai există drum de întoarcere. În timpul călătoriei, David a pierdut o scrisoare ce lămurea identitatea lui și pe a mamei sale. Simón își asumă sarcina să-l ajute să-și găsească mama în noua țară. O vizită întâmplătoare le prilejuiește întâlnirea cu Inés, pe care Simón o convinge să accepte să fie mama lui David. Relația evoluează bine, copilul își acceptă familia. Vine momentul ca David să se ducă la școală. Nimic nu prevestește vreo problemă în această etapă: băiatul știe să citească – a descifrat cartea despre Don Quijote – și să numere, dar are idei ciudate care-l pun în conflict cu profesorii. În fața amenințării de a fi trimis la o școală de corecție, familia lui David fuge din oraș, pentru a nu suporta rigorile legii. (Copilăria lui Isus, 2014)
Vor găsi adăpost într-un oraș depărtat, unde David va urma cursurile unei academii de dans și muzică, va deveni un dansator strălucit, va face cunoștință cu trei surori de la o fermă, cu mielul Jeremiah, cu muzicianul Arroyo și soția lui, balerina Ana Magdalena, cu inocentul Alyosha și ticălosul Dmitri, și va descoperi plăcerea de a juca fotbal. (Zilele de școală ale lui Isus, 2016)
Simón, Inés și David trăiesc de patru ani în Estrella. Existența lor a intrat pe un făgaș al calmei rutine familiale. Simón e angajat la o firmă publicitară, Inés e coproprietara unui magazin prosper, iar David, în vârstă de zece ani, urmează cursurile de dans de la acaemie. Îi place să joace fotbal cu băieții din cartier. Singurul spectator este Simón. Într-una din zile, apare un anume Dr. Fabricante, care conduce un orfelinat. Lăudând jocul lui David, le propune băieților să vină să joace un meci cu echipa lui. Este momentul care va schimba radical destinul lui David și al tuturor celor din jurul lui.
Moartea lui Isus este ultimul roman din trilogia semnată de J.M. Coetzee și va apărea la Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei“, ca și primele două. „A spune că mesajul acestor romane este despre limitele înțelegerii umane sau că dramatizează conflictul între două moduri diferite de a vedea și a fi în lume, reprezentate în sens larg de pasiune și rațiune – și că rezultatul înfruntării este remiza – poate fi nesatisfăcător, dar numai dacă te aștepți să găsești un mesaj anume. Ceea ce-și va aminti cititorul sunt plăcerile de lectură valabile pentru oricine: umorul sec, ritmul intrigilor melodramatice și pline de tensiune, stranietatea ademenitoare a lumii construite de Coetzee.“ (Christian Lorentzen, „Harper’s Magazine“) (I. H.)
Capitolul 1
O după-amiază răcoroasă de toamnă. Pe întinderea de iarbă din spatele blocului, el, Simón, stă și urmărește un meci de fotbal. De obicei, e singurul spectator la aceste meciuri încinse între copiii din bloc. Însă azi s-au oprit și doi străini să privească: un bărbat într-un costum închis la culoare și, lângă el, o fată în uniformă școlară.
Mingea zboară cu boltă spre stânga, jumătatea în care joacă David. Blocând mingea cu latul piciorului, David îl driblează pe apărător, care se repede să-l deposedeze, și trimite mingea în centru. Niciun jucător n-o poate intercepta, nici portarul n-o prinde, astfel că mingea trece de linia porții.
În meciurile astea din timpul săptămânii, nu există echipe. Băieții se împart după cum le vine, unii intră, alții ies. Uneori sunt treizeci, alteori doar șase. Când David a intrat prima oară în joc, în urmă cu trei ani, era cel mai mic ca vârstă și ca statură. Deși firav, acum se numără printre copiii mai înalți, e iute de picior, un alergător care te păcălește.
O acalmie în meci. Cei doi străini se apropie; câinele care moțăie la picioarele lui se ridică, înalță capul.
– Bună ziua, spune bărbatul. Ce echipe sunt acestea?
– Sunt doar copii din cartier, mai încing un joc din când în când.
– Nu joacă prost, spune străinul. Sunteți tatăl vreunuia?
El, părinte? Are rost să explice ce anume este el?
– Cel de colo e fiul meu, spune el. David. Băiatul înalt cu păr negru.
Străinul se uită atent la David, băiatul înalt cu păr negru, care se fâțâie de colo-colo cu aer distrat, fără să acorde cine știe ce atenție jocului.
– Nu s-au gândit să se organizeze într-o echipă? întreabă străinul. Dați-mi voie să mă prezint. Mă numesc Julio Fabricante. Dânsa e Maria Prudencia. Suntem de la Las Manos. Ați auzit de Las Manos? Nu? E orfelinatul de pe malul celălalt al râului.
– Simón, se prezintă el.
Dă mâna cu Julio Fabricante de la orfelinat, o salută din cap pe Maria Prudencia – are vreo paisprezece ani, după părerea lui, constituție robustă, sprâncene groase și sâni bine dezvoltați.
– Întreb, pentru că am fi bucuroși să-i găzduim. Avem un teren adevărat, cu toate marcajele necesare și cu porți ca lumea.
– Cred că lor le ajunge să bată mingea.
– Nu te perfecționezi fără concurență, spune Julio.
– De acord. Pe de altă parte, formarea unei echipe ar însemna să alegi unsprezece și să-i excluzi pe ceilalți, ceea ce-ar contrazice etosul pe care și l-au format ei. Așa văd eu lucrurile. Dar poate greșesc. Poate că lor le-ar plăcea să concureze și să devină mai buni. Întrebați-i.
David are mingea la picior. Face o fentă, execută mișcarea atât de fluid, încât apărătorul rămâne blocat. Pasează mingea unui coechipier și privește cum acesta o trimite direct în brațele portarului.
– E foarte bun fiul dumneavoastră, zice Julio. Talent înnăscut.
– Are un avantaj față de prietenii lui. Ia lecții de dans, prin urmare are un bun simț al echilibrului. Dacă și ceilalți băieți ar lua lecții de dans, s-ar dovedi la fel de buni.
– Ai auzit, Maria? face Julio. Poate ar trebui să urmezi exemplul lui David și să iei lecții de dans.
Maria privește neclintit înainte.
– Maria Prudencia joacă fotbal, lămurește Julio. Este unul din stâlpii echipei noastre.
Soarele coboară spre asfințit. Curând, băiatul care e proprietarul mingii și-o va revendica („Trebuie să plec“), iar jucătorii se vor duce la casele lor.
– Știu că nu sunteți antrenorul lor, spune Julio. Îmi dau seama și că nu sunteți în favoarea sportului organizat. Dar, de hatârul băieților, gândiți-vă totuși. Poftim cartea mea de vizită. Poate le va plăcea să joace ca o echipă împotriva altei echipe. Mi-a părut bine de cunoștință.
Dr. Julio Fabricante, Educador, scrie pe cartea de vizită. Orfanato de Las Manos, Estrella 4.
– Hai, Bolívar, zice el. E timpul să mergem acasă.
Câinele se ridică în picioare, trăgând un pârț duhnitor.
În timpul cinei, David întreabă:
– Cine-i omul cu care-ai vorbit?
– Se numește Doctorul Julio Fabricante. Uite cartea lui de vizită. Lucrează la un orfelinat. Propune ca voi să vă alcătuiți o echipă și să jucați împotriva unei echipe a orfelinatului.
Inés studiază cartea de vizită.
– Educador, citește ea. Ce-nseamnă asta?
– Un cuvânt mai fistichiu pentru învățător.
Când el, Simón, ajunge la terenul acoperit cu iarbă în după-amiaza următoare, dr. Fabricante e deja acolo, stă de vorbă cu băieții strânși în jurul lui.
– Puteți și să vă alegeți un nume pentru echipa voastră, tocmai spune acesta. Și puteți alege culoarea tricourilor pentru echipa voastră.
– Los Gatos, spune un băiat.
– Las Panteras, zice altul.
Las Panteras e pe gustul băieților, care par entuziasmați de propunerea doctorului Julio.
– Noi, la orfelinat, ne spunem Los Halcones, numele șoimului, pasărea cu vederea cea mai ageră dintre toate.
– De ce nu vă spuneți Los Huérfanos? întreabă David.
O tăcere stânjenită.
– Deoarece, tinere, zice dr. Fabricante, nu căutăm favoruri. Nu cerem să ni se acorde victoria doar pentru că suntem cine suntem.
– Ești orfan? întreabă David.
– Nu, din întâmplare eu nu sunt orfan, dar am în grijă orfelinatul și acolo locuiesc. Am un respect deosebit pentru orfani, îi îndrăgesc – orfanii sunt în lume mult mai mulți decât îți poți imagina.
Băieții rămân tăcuți. La fel și el, Simón.
– Eu sunt orfan, zice David. Pot să joc pentru echipa voastră?
Băieții chicotesc. S-au obișnuit cu provocările lansate de David.
– Termină, David, șuieră unul dintre ei.
E momentul ca el să intervină:
– David, nu sunt sigur că înțelegi cu adevărat ce înseamnă să fii orfan, un orfan în adevăratul sens al cuvântului. Un orfan nu are familie, nu are casă. Aici intervine doctorul Julio. El le oferă orfanilor un cămin. Tu deja ai unul. Se întoarce spre dr. Julio și îi spune: Îmi cer scuze că sunteți martor la o dispută familială.
– Nu e nevoie să vă scuzați. Aspectul pe care-l pune în discuție fiul dumneavoastră e important. Ce înseamnă să fii orfan? Înseamnă, pur și simplu, să nu ai părinți vizibili? Nu. A fi orfan, la nivelul cel mai profund, înseamnă a fi singur pe lume. Prin urmare, într-un anumit sens, toți suntem orfani, deoarece, la nivelul cel mai profund, toți suntem singuri pe lume. Ceea ce le spun tinerilor care se află în grija mea e că nu trebuie să te rușinezi de faptul că locuiești într-un orfelinat, deoarece orfelinatul este un microcosmos al societății.
– Nu mi-ai răspuns, insistă David. Pot să joc pentru echipa ta?
– Ar fi mai bine să joci pentru echipa ta, răspunde dr. Julio. Dacă toată lumea ar juca pentru Los Halcones, n-am mai avea împotriva cui să jucăm. N-ar mai fi competiție.
– Eu nu întreb pentru toți ceilalți. Eu întreb doar pentru mine.
Dr. Julio se întoarce către Simón:
– Ce părere aveți, señor? Sunteți de acord ca echipa dumneavoastră de fotbal să se numească Las Panteras?
– Eu, unul, n-am nicio părere, răspunde el. N-aș dori să le impun acestor tineri preferințele mele. Tace. Ar vrea să adauge: Tinerilor acestora care jucau fotbal într-o fericire, până când ai apărut matale în scenă.
Capitolul 4
În vinerea din acea săptămână, fără preambul, David face următorul anunț:
– Inés, mâine o să joc fotbal adevărat. Tu și Simón trebuie să veniți să mă vedeți.
– Mâine? Nu pot mâine, dragul meu. Sâmbăta este o zi aglomerată la magazin.
– O să joc într-o echipă adevărată. O să fiu numărul 9. Trebuie să port o cămașă albă. Trebuie să faci un număr 9 și să-l coși pe spatele cămășii.
Rând pe rând, ies la iveală detaliile noii ere, era fotbalului adevărat. La nouă dimineața, va sosi o furgonetă ca să-i ia pe copiii de la bloc. Băieții trebuie să poarte cămăși albe cu numere negre pe spate, de la unu la unsprezece. La zece fix, sub numele Las Panteras, ei vor fugi pe teren ca să se confrunte cu Los Halcones, echipa de la orfelinat.
– Cine v-a ales echipa? întreabă el.
– Eu.
– Înseamnă că ești căpitanul, șeful?
– Da.
– Și cine te-a făcut pe tine căpitan?
– Toți băieții. Vor să fiu căpitan. Eu le-am dat numerele.
Furgoneta de la orfelinat sosește punctual a doua zi dimineața, condusă de un taciturn în salopetă albastră. Nu toți băieții sunt gata – trebuie să trimită pe cineva să-l grăbească pe Carlitos, care a dormit mai mult – și nu toți poartă cămăși albe cu numere negre, conform instrucțiunilor, ba chiar nu toți au încălțări potrivite pentru fotbal. În schimb, mulțumită talentului de cusătoreasă al lui Inés, David are un număr 9 elegant pe cămașă și arată din cap până-n picioare ca un căpitan.
El și Inés asistă la plecarea lor, apoi se iau după ei cu mașina: bineînțeles, ideea că fiul ei conduce o echipă de fotbal pe teren bate treburile de la prăvălie.
Orfelinatul este pe malul celălalt al râului, într-o parte a orașului pe care el n-a avut niciun motiv s-o exploreze. Traversează râul pe un pod, apoi trec printr-un cartier industrial, intră pe un drum îngust, desfundat, între un depozit și un atelier de cherestea, ca să ajungă într-un loc surprinzător de plăcut, pe malul râului: un șir de clădiri scunde, din gresie, umbrite de copaci, cu un teren de sport unde copii de toate vârstele se învârt încoace și-ncolo, îmbrăcați în uniforma bleumarin, simplă și de bun gust, a orfelinatului.
Suflă o briză tăioasă. Inés e îmbrăcată cu o jachetă cu guler înalt; el, mai puțin prevăzător, nu are decât un pulovăr.
– Acolo e doctorul Fabricante, zice el – bărbatul acela cu cămașă neagră și șort. Se pare că el e arbitrul.
Dr. Fabricante suflă din fluier, șuierat imperios după șuierat imperios, și își flutură brațele. Gloata de copii o rupe la fugă pe teren, cele două echipe se aliniază în spatele arbitrului, orfanii ca scoși din cutie – cămăși albastre, șorturi albe, ghete negre –, băieții de la bloc îmbrăcați și încălțați pestriț.
Din prima clipă, el este surprins de cât de diferit arată jucătorii din cele două echipe: copiii în albastru sunt pur și simplu mai dezvoltați. E chiar și o fată printre ei – după coapsele vânjoase și sânii în creștere, o recunoaște pe Maria Prudencia. Sunt și băieți care, după aspect, e limpede că au trecut de vârsta pubertății. Prin comparație, musafirii arată plăpânzi.
De la primul șut, tinerii panteras bat în retragere, pregetând să-și înfrunte opozanții mai voinici. Cât ai zice pește, echipa în albastru și-a tăiat drum prin apărarea adversă și a marcat primul gol, urmat în scurt timp de al doilea.
El se întoarce enervat către Inés:
– Ăsta nu-i meci de fotbal, e măcelărirea inocenților!
Mingea cade la piciorul unui jucător din echipa lui David. Acesta o lovește cu sălbăticie. Doi dintre coechipieri se reped după minge, însă este interceptată de Maria Prudencia, care stă cloșcă peste ea, provocându-i să o deposedeze. Ei înțepenesc. Disprețuitoare, ea o pasează unui coechipier.
Tacticile folosite de orfani sunt simple, însă eficiente: duc mingea metodic spre poarta adversă, croindu-și drum printre adversari, până când o trimit pe lângă portarul neputincios. Când dr. Fabricante suflă din fluier pentru încheierea primei reprize, scorul e 10-0. Tremurând în vântul tăios, copiii de la bloc se strâng grămadă și așteaptă să reînceapă măcelul.
Dr. Fabricante fluieră începutul reprizei a doua. Mingea e trimisă de un jucător până la David. Cu mingea la picior, el driblează ca o fantomă, trecând de primul adversar, de al doilea, de al treilea și înscrie un gol.
Un minut mai târziu, mingea ajunge din nou la el. El trece fără probleme de apărători; dar deodată, în loc să tragă la poartă, pasează unui coechipier și se uită cum acesta șutează peste poartă.
Meciul se încheie. Abătuți, băieții de la bloc părăsesc terenul cu pas târșâit, în timp ce câștigătorii sunt înconjurați de o mulțime extaziată.
Dr. Fabricante se apropie de ei.
– Sper că v-a plăcut meciul. A fost oarecum unilateral – îmi cer scuze pentru asta. Dar pentru copiii noștri e important să-și dovedească valoarea față de lumea de afară. Important pentru respectul de sine.
– Băieții noștri nu prea sunt din lumea de afară, răspunde el, Simón. Sunt doar băieți cărora le place să dea cu piciorul în minge. Dacă într-adevăr vreți să vă testați echipa, ar trebui să jucați cu un adversar mai puternic. N-am dreptate, Inés?
Inés confirmă cu un gest din cap.
E într-atât de enervat, încât nu-i pasă dacă dr. Fabricante se simte jignit. Dar nu, Fabricante ignoră reproșul.
– Nu e totul să câștigi sau să pierzi, zice el. Copiii participă, dau tot ce pot, se manifestă cu întregul lor potențial – asta contează. Totuși, în unele cazuri, a câștiga devine un factor important. Acesta e cazul nostru. De ce? Deoarece copiii noștri
pornesc cu un dezavantaj. Ei au nevoie să-și dovedească lor înșile că pot să concureze cu cei de-afară – să concureze și să-i întreacă. Sunt sigur că înțelegeți.
Ba el nu înțelege defel; n-are însă chef să înceapă o discuție în contradictoriu. Nu-i place deloc de dr. Fabricante, educador; speră să nu-l mai vadă niciodată.
– Înțepenesc de frig, zice el; sunt sigur că și copiilor le e frig. Unde-i șoferul?
– Vine imediat, spune dr. Fabricante. După câteva clipe, se adresează lui Inés: Señora, pot să discut cu dumneavoastră între patru ochi?
El, Simón, se îndepărtează de ei. Copiii de la orfelinat au pus stăpânire pe stadion și s-au încins în jocurile lor, nepăsându-le de oaspeții învinși care așteaptă plouați să vină furgoneta și să-i ducă acasă.
Furgoneta apare, Las Panteras se cațără înăuntru. Sunt pe punctul de a porni, când Inés bate cu putere în geam:
– David, tu vii cu noi.
Fără tragere de inimă, David coboară.
– Nu pot să merg cu ceilalți? întreabă el.
– Nu, spune Inés sumbră.
Pe drumul de întoarcere, se vădește motivul supărării ei.
– E adevărat, întreabă ea, că i-ai spus doctorului Fabricante că vrei să pleci de-acasă și să locuiești la orfelinatul lui?
– Da.
– De ce-ai spus asta?
– Pentru că sunt orfan. Pentru că tu și Simón nu sunteți părinții mei adevărați.
– Asta i-ai spus?
– Da.
El, Simón, intervine:
– Nu te lăsa aburită, Inés. Nimeni n-o să ia în serios poveștile lui David, cu atât mai puțin un individ care conduce un orfelinat.
– Vreau să joc în echipa lor, zice băiatul.
– Adică, să pleci de-acasă de dragul fotbalului? Ca să joci fotbal pentru orfelinat? Pentru că ți-e rușine de echipa ta, de prietenii tăi? Asta ne spui?
– Doctorul Julio zice că pot juca în echipa lui. Dar mai întâi trebuie să fiu orfan. Asta e regula.
– Și tu ai spus: Foarte bine. O să-mi repudiez părinții și o să declar că sunt orfan, doar de dragul fotbalului?
– Nu, nu am spus asta. Am spus: De ce e asta regula? Iar el a zis: D-aia.
– Asta-i tot ce-a zis: D-aia?
– A zis că dacă n-ar fi o regulă, toată lumea ar vrea să joace în echipa lor, pentru că e atât de bună.
– Nu sunt buni, sunt doar dezvoltați și voinici. Ce-a mai spus doctorul Fabricante?
– Eu i-am zis că sunt o excepție. Iar el a zis că dacă toți ar fi o excepție, regulile n-ar mai funcționa. A zis că viața e ca un meci de fotbal, trebuie să urmezi regulile. E ca tine. Nu înțelege nimic.
– Bun, dacă doctorul Julio nu înțelege nimic și dacă echipa lui este doar o șleahtă de bătăuși, de ce vrei să te duci să locuiești la orfelinatul lui? Doar ca să joci într-o echipă de fotbal care câștigă?
– Ce-i așa rău să câștigi?
– Nu-i deloc rău să câștigi. Nu-i deloc rău nici să pierzi. De fapt, ca regulă, aș spune că e mai bine să fii în tagma pierzătorilor, decât în a celor care vor să câștige cu orice preț.
– Eu vreau să fiu un câștigător. Vreau să câștig cu orice preț.
– Ești un copil. Experiența ta e limitată. N-ai avut ocazia să vezi ce se întâmplă cu aceia care vor să câștige cu orice preț. Devin bătăuși, tirani, cei mai mulți dintre ei.
– Nu-i drept. Când spun ceva ce nu-ți place, zici că sunt copil, deci ceea ce spun nu contează. Contează doar dacă sunt de acord cu tine. De ce trebuie să fiu mereu de acord cu tine? Nu vreau să vorbesc așa cum vorbești tu, nu vreau să fiu așa cum ești tu! Vreau să fiu cel care vreau să fiu!
Ce este în spatele izbucnirii lui? Ce i-a spus Fabricante? El, Simón încearcă să prindă privirea lui Inés, dar privirea ei e țintuită pe drum.
– Încă așteptăm să auzim, spune el. În afară de fotbal, de ce vrei să te muți la orfelinat?
– Tu nu mă asculți niciodată, zice băiatul. Nu asculți, deci nu înțelegi. Nu e niciun de ce.
– Prin urmare, doctorul Julio nu înțelege și eu nu înțeleg și nu există niciun de ce. În afară de tine, cine înțelege? Inés înțelege? Tu înțelegi, Inés?
Inés nu răspunde. N-are de gând să-i vină în ajutor.
– După părerea mea, tinere, tu ești cel care nu înțelege, continuă el. Până acum, ai dus o viață liniștită. Mama ta și cu mine ți-am îndeplinit hatâruri pe care niciun copil normal nu și le permite, deoarece noi recunoaștem că ești un copil ieșit din comun. Dar eu încep să mă întreb dacă tu înțelegi ce înseamnă să fii ieșit din comun. Nu înseamnă că poți să faci ce vrei, așa cum crezi tu. Nu înseamnă că poți ignora regulile. Îți place să joci fotbal, dar dacă ignori regulile fotbalului, arbitrul te scoate de pe teren, și pe bună dreptate. Nimeni nu-i mai presus de lege. Nu există chestia că poți fi exceptat de la orice regulă. O excepție universală e o contradicție în termeni. E lipsit de sens.
– I-am spus doctorului Julio despre tine și Inés. Știe că nu sunteți părinții mei adevărați.
– Ce-i spui doctorului Julio nu contează. Doctorul Julio nu ni te poate lua. Nu are autoritatea s-o facă.
– Zice că dacă sunt oameni care-mi fac rău, el îmi poate oferi adăpost. Lucrurile rele sunt o excepție. Dacă cineva îți face rău, poți să te refugiezi în orfelinatul lui, indiferent cine ești.
– Cum adică? întreabă Inés, care până acum n-a zis nimic. Cine ți-a făcut rău?
– Doctorul Julio spune că orfelinatul lui este o insulă a refugiului. Oricine este victimă poate să se ducă acolo, și el îl va proteja.
– Cine ți-a făcut ție rău? insistă Inés.
Băiatul tace.
Inés încetinește, oprește mașina pe marginea drumului.
– Răspunde-mi, David, cere ea. I-ai spus doctorului Julio că noi ți-am făcut ceva rău?
– Nu sunt obligat să răspund. Dacă ești copil, nu ești obligat să răspunzi.
– Nu înțeleg, zice el, Simón. I-ai spus ori nu i-ai spus doctorului Julio că Inés și eu îți facem ceva rău?
– Nu sunt obligat să spun.
– Nu înțeleg. Nu ești obligat să-mi spui mie sau nu ești obligat să-i spui doctorului Julio?
– Nu sunt obligat să spun nimănui. Pot să vin la orfelinatul ăsta și el îmi va acorda refugiu. Nu sunt obligat să spun de ce. Asta e filozofia lui. Nu există niciun de ce.
– Filozofia lui! Știi ce înseamnă cuvintele cosas malas, lucruri rele, ce implicație au, sau le culegi așa, ca pe niște pietre, și le arunci în stânga și-n dreapta, ca să rănești oameni?
– Nu sunt obligat să răspund. Știi și singur.
Inés intervine din nou:
– David, ce anume știe Simón? Ți-a făcut Simón ceva?
Parcă a primit un pumn! Din senin, între Inés și el s-a căscat o prăpastie.
– Întoarce mașina, Inés, zice el. Trebuie să vorbim cu omul ăla față-n față. Nu-i putem permite să toarne otravă în urechile copilului.
– Răspunde-mi, David, insistă Inés. Asta e o problemă serioasă. Ți-a făcut Simón ceva?
– Nu.
– Nu? Nu ți-a făcut nimic? Atunci de ce faci asemenea acuzații?
– Nu explic nimic. Un copil nu-i obligat să explice. Voi vreți să urmez reguli. Asta e regula.
– Dacă Simón coboară din mașină, o să-mi spui?
Băiatul nu răspunde. El, Simón, coboară din mașină. Au ajuns la podul care leagă zona de sud-est a orașului de cea de sud-vest. El se apleacă peste parapet. Mai jos, cocoțat pe-o piatră, un bâtlan solitar îl ignoră. Ce dimineață! Întâi, parodia de meci de fotbal, acum, această acuzație distructivă, nesocotită din partea copilului. Nu-s obligat să-ți spun ce-ai făcut. Știi și singur. Ce-a făcut? Nu l-a atins pe băiat cu vreun deget impur, niciodată n-a nutrit vreun gând impur.
Bate în capota mașinii. Inés coboară geamul.
– Ne putem întoarce la orfelinat? Trebuie să vorbesc cu individul ăla odios.
– Avem o mică discuție, David și cu mine, zice Inés. Când terminăm, te anunț.
Bâtlanul a zburat. El coboară malul, înge nun chează, bea.
Apoi, de pe pod, David îi face semn cu mâna și strigă:
– Simón, ce faci?
– Beau apă. Urcă malul și se adresează băiatului: David, cu siguranță știi că nu-i adevărat. Cum poți să crezi că ți-aș face vreodată vreun rău?
– Lucrurile nu trebuie să fie adevărate ca să fie adevărate. Spui numai: E adevărat? E adevărat? De aceea nu-ți place Don Quijote. Crezi că nu-i adevărat.
– Ba-mi place Don Quijote. Îmi place chiar dacă nu e adevărat. Doar că nu-mi place în același fel în care îți place ție. Dar ce-are-a face Don Quijote cu toată… tot balamucul ăsta?
Băiatul nu răspunde, îi aruncă doar o privire amuzată, insolentă.
El urcă înapoi în mașină și i se adresează lui Inés pe un ton cât mai calm cu putință:
– Înainte să faci vreo imprudență, reflectează la ceea ce-ai auzit. David spune că, deoarece e copil, nu trebuie să urmeze aceleași standarde de veridicitate ca alți oameni. Prin urmare, e liber să inventeze povești – despre mine, despre oricine pe această lume. Gândește-te la asta. Gândește-te la asta și fii atentă. Mâine va inventa povești despre tine.
Inés stă cu privirile ațintite în față.
– Ce vrei să fac? zice ea. Am pierdut toată dimineața urmărind un meci de fotbal. Am treburi de rezolvat la magazin. David are nevoie de o baie caldă și de haine curate. Dacă vrei să te duc înapoi la orfelinat, ca să te socotești cu doctorul Julio, spune. Dar, în acest caz, va trebui să te descurci cu întorsul acasă. Nu stau să aștept. Așa că spune-mi.
El cumpănește.
– Hai să mergem acasă. Luni o să-i fac o vizită doctorului Fabricante.
Fragment din romanul „Moartea lui Isus“, în pregătire la Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei“. Traducere și prezentare de Irina Horea