David și Alex: o poveste de dragoste

Prezent în competiția pentru Palme d’Or la Festivalul de la Cannes în 2020, ultimul film al cineastului François Ozon cu un lung palmares din care amintim Sub nisip (2000), 8 femei (2002) sau Piscina (2003) este o ecranizare a romanului lui Aidan Chambers din 1982, Dance on my Grave, tradus în franceză cu titlul La Danse du coucou, un lovestory homoerotic cu adolescenți, lectură de tinerețe a regizorului francez. În filmul său, cei doi adolescenți își schimbă naționalitatea și devin francezi: David Gorman (Benjamin Voisin) 18 ani și Alexis Robin (Félix Lefebvre) 16 ani, naționalitate de care amintește prietena lor sezonieră, englezoaica Kate (Philippine Velge). Povestea este relativ simplă, de fapt poveștile de dragoste nu suportă atât complicații exterioare, cât unele interioare, ceea ce este valabil și pentru filmul lui Ozon. Alexis, căruia îi place să i se spună Alex, împrumută o barcă și se răstoarnă cu ea în urma unei manevre greșite, fiind salvat de către David care îl remorchează până în port. David îl invită în propria lui locuință unde o mamă primitoare, dna Gorman (Valeria Bruni Tedeschi), îl primește cu o tandrețe excesivă, îi oferă haine uscate, o baie fierbinte, o gustare. Alex percepe preaplinul generozității revărsate asupra lui și încearcă să încetinească viteza unei împrieteniri care ar avea nevoie de timp să se coacă. Cei doi ies împreună seara și David își descarcă încă o dată generozitatea asupra unui tânăr beat cui pe care cu ajutorul lui Alex îl plasează într-un loc mai sigur, pe plajă. Un gest leagă cele două găzduiri-apropieri, cu un pieptăn David aranjează atât părul lui Alex, cât și pe cel al juvenilului bețiv, gest care are semnificația unei mângâieri. Istoria este derulată la retrospectivă, când din David nu a rămas decât un „cadavru“, iar Alex se află într-un doliu prelungit după iubitul lui. În orice caz, gestul îl edifică pe Alex asupra lui David, iar adolescentul se lasă, din acel punct, fără nicio ezitare sedus de tânărul fermecător, tot un zâmbet. Idila marchează cum va concluziona Alex un moment al descoperirii de sine, momentul primei iubiri, dar și un timp pe care titlul îl rezumă sugestiv: vara lui ’85. Titlul amintește de romanul lui Per Olof Ekström, N-a dansat decât o vară, ecranizat cu același titlu în 1951 de către Arne Mattsson, premiat la Cannes și la Berlin, o poveste de dragoste adolescentină, o vară de neuitat, un spațiu provincial, cum este și cel al micii localități balneare și o motocicletă care devine ulterior un instrument fatidic, dar și un simbol al unei libertăți neîngrădite. Într-adevăr, cadrele pe care le privilegiază regizorul francez stau fără îndoială sub semnul frumuseții adolescentine, tinerețea și vara fac corp comun, lumina sub cerul albastru este extrem de puternică, trupurile goale au o senzualitate explicită. Spre deosebire de povestea înfățișată de Per Olof Ekström într-un cadru de viață patriarhal, al unei ruralități conservatoare, în Franța lui ’85, trecută prin delirul anilor ’68 cu al său emblematic slogan libertin „Il est interdit de l’interdire“, moravurile sunt relaxate. Nimeni nu privește idila homosexuală cu mefiență, acru, acuzator, scrâșnit. Părinții lui Alexis crescuți într-o altă lume o tolerează, cât despre mama lui David, ea pare să o încurajeze pentru a domoli libertinajul fiului ei.

Ca și în alte filme ale sale, 8 femei este elocvent în acest sens, François Ozon este preocupat de frumusețe, fie ea feminină sau androgină, așa cum este luminată de suprafețele sensibile, precum epiderma, sau de ecleraje puternice, de un en plein soleil idealizant, de culori vii, de râsuri și surâsuri, un hedonism senzual recuperabil, mutatis mutandis, din tablourile dulcege, rococo ale lui Watteau, Fragonard, Boucher sau Chardins. David, să ne amintim sculptura lui Michelangelo, încarnează la cei 18 ani ai săi un spirit libertin, un Casanova adolescent, superficial, senzual. Își exercită seducția deopotrivă asupra băieților și a fetelor și își abandonează fără ezitare și remușcare iubitul, pe Alex, pentru o scurtă aventură cu Kate. Spectacolul seducției oferit acestuia este cum nu se poate mai dureros, pentru că totul se petrece de față cu Alex, iar ruptura se desăvârșește într-o ceartă amoroasă în care David își enunță credoul libertino-plaisirist, acela de a fi liber de orice legătură afectivă, de a urmări în orice relație numai plăcerea, de a gusta efemerul clipei fără angajamente durabile. Reproșul care-l rănește pe iubitul său este plictiseala, l’ennui, adevărata amenințare pentru un libertin. Ruptura se adâncește tragic prin faptul că, la scurt timp după ce Alex părăsește în fugă buticul familiei Gorman unde este angajat part time, prietenul său, plecat în căutarea lui, moare într-un accident de motocicletă. Regizorul a simțit cumva ușurătatea poveștii și o contracarează cu mijloacele melodramei, cu o moarte care pică la țanc, supralicitând un climax. Însă mai este ceva ce amplifică intensitatea ineluctabilă a oricărei incadenscențe afective juvenile, obsesia privitoare la moarte a lui Alex și un joc macabru pe care-l propune David, un pact între îndrăgostiți: cel care va supraviețui ar trebui să danseze pe mormântul celuilalt. Este ceea ce îl va aduce pe Alex, dorind să onoreze angajamentul, în proximitatea unei condamnări pentru profanare de morminte. E un fapt comun ca dragostea tinerilor să semneze un pact cu eternitatea, iar singurul mod de a ține legământul este o moarte prematură, înainte ca dragostea să se stingă sufocată de rutine sau să intre sub incidența codului civil ca mariaj. Iubirile adolescentine sunt menite acestui eclat neverosimil și condamnate la efemeritate, farmecul lor ține de fragilitate și credința în puterea afectului. Într-un fel, găselnița lui David devine și cea a regizorului, este cea menită să pună accentele dramatice acestui love story banal, fie el și homoerotic unde tema arhicunoscută „un băiat iubea o fată“ este înlocuită cu tema „un băiat iubea un băiat“. Miezul filmului lui Ozon se află aici într-o frază care oferă substanța de contrast superficialității și cinismului incipient ale libertinului în devenire David. Propusă ca terapie de către profesorul său de literatură, menită însă să transfigureze momentul, punerea în scriitură proiectează nu pe planul trăirii, ci pe cel al literaturii povestea ca o realitate de ordin secund. David, libertinul în devenire, i se alătură acum Alex, ca scriitor în devenire; sunt pomeniți, en passant pentru relația vertiginoasă, poeții Rimbaud și Verlaine. Până la urmă, în orizontul deschis de filmul lui François Ozon, am putea adapta apoftegma celebră a lui Mallarmé, „Le monde est fait pour aboutir à un beau livre“, astfel: „Le monde est fait pour aboutir à un beau film.“