„Bilderfahrzeuge [Vehicule ale imaginii]. O retrospectivă Peter Jacobi“ prezentată la Muzeul Național de Artă Contemporană, în cadrul sezonului de iarnă 2020-2021 este un proiect de anvergură, ce oferă publicului din România ocazia de a urmări discursul unui artist care alături de alți colegi de generație, au produs în peisajul artistic de la noi o schimbare radicală de ton considerată, pe drept cuvânt, una avangardistă.
Repartizat ca profesor la Craiova, în anul 1961, după absolvirea Universității de Arte din București, Peter Jacobi, în cei aproape zece ani petrecuți aici va anima viața culturală a urbei și tot aici își va clarifica coordonatele artistice ce-i vor defini matricea evoluției ulterioare. Curiozitatea de a ieși din tipare și un anume instinct de orientare îl determină ca, la câțiva ani după absolvire, să abandoneze tiparul narativ pentru a-și proiecta creația în afara convențiilor sclerozate și a deprinderilor dobândite în facultate. Pe fondul liberalizării programate și controlate, de la jumătatea anilor 60, văzută cu simpatie de Occident, România primește semnale pozitive care o încurajează să își continue drumul pe care pornise. Astfel, o parte din artiștii tinerei generații, ale căror aspirații erau în contrast cu idealurile artificiale și adânc politizate ale realismului socialist, au reușit să impună un cod estetic diferit de cel anterior și în acord cu evoluția artei anilor ’60-’70 la nivel european. Deși era vorba doar de o formă mimată a libertății, ea a reușit să activeze o parte din energiile latente care se acumulaseră în spațiul artistic românesc. Directive obtuze, de genul celor care recomandau cu tărie artiștilor să se inspire din arta populară, erau privite cu simpatie și optimism. Așa s-a ajuns la situația în care obedienții „folclorizau“, această etapă, în comparație cu cea precedentă, fiind realmente o „împrospătare“ a vechiului realism militant-victorios. Ca urmare a proliferării nemăsurate a acestui șablon, circula în epocă, cu un sens evident ironic, o cunoscută butadă: „izvorul, nu ulciorul“.
Existau însă și artiști, la București, Timișoara sau Cluj care, profitând de această relaxare a sistemului, au schimbat structural tiparul. Ei au reușit să genereze un moment cu adevărat important, de tipul celui avangardist din perioada interbelică, iar Peter Jacobi s-a numărat printre aceștia, destul de puțini, de altfel. Scoaterea artei de sub forma de aservire ideologică, la care o condamnase comunismul, și crearea unui alt „potențial de efect“ cum afirma Wolfang Iser în Cultul lecturii o teorie a efectului estetic, în care receptorul ia parte activă, interacționând cu opera, este printre cele mai radicale schimbări de normă aduse de neoavangarda la noi. Ea provoacă o atitudine participativă a privitorului care, la rândul său reîncarcă cu sens opera, oferind acesteia deschiderea despre care vorbea Umberto Eco. Importanța gestului lor a avut un ecou limitat în epocă, începând să fie documentat abia în ultimii ani.
Deși plecat din țară la 35 de ani, Peter Jacobi reușise să se impună ca o tânără speranță a sculpturii românești. Același lucru s-a întâmplat și în Germania, unde s-a stabilit, afirmându-se ca artist și ca profesor la Hochschule für Gestaltung din Pforzheim. Focusat, încă din perioada sa românească, pe scena artei occidentale, artistul a reușit să depășească repede frustrarea apartenenței la o zonă culturală minoră, integrându-se în tendințele unei arte dezinhibate de acest complex al periferiei.
Ajuns în Germania, în 1970, după participarea sa la „Bienala de la Veneția“ alături de soția sa Ritzi și de George Apostu, Marcel Chirnoagă și Henri Mavrodin, artistul era deja așezat în matricea sa estetică. Pe fondul unei accentuate tendințe de eliminare a filonului epic și a interesului pentru performance și fotografie, discursul său vizual evoluează în sensul unei tot mai manifeste curiozități de a experimenta. Ceea ce aduce consistență creației sale din perioada post-românească este fermitatea opțiunilor artistice, libertatea opțiunilor tematice și contactul cu un fenomen viu, complex, toate acestea modelându-i eficient proiecția auctorială, care păstrează însă un tipar original ce se evidenția încă din perioada craioveană. Pentru Peter Jacobi opera nu e un univers închis, captiv unui singur sens, cel dat de intenționalitatea artistului, ci un univers deschis unor multiple interpretări, care depășesc orizontul ei originar.
Noul spațiu de reședință, pe lângă libertate, îi oferă oportunitatea de a fi parte a procesului de redefinire a normei, împreună cu o întreagă generație de artiști, care împărtășeau aceeași pasiune pentru experiment și pentru noile medii de expresie. În aproape toate explorările sale artistice, de la cele din anii ’80 până la cele recente, componenta de artă conceptuală și tentația minimalismului dețin o pondere importantă. Peter Jacobi are această capacitate de a extrage esența dintr-o temă pe care, chiar dacă nu o mai prezintă în mod explicit la nivel epic, aceasta reușește să impună receptorului impactul potrivit. Demersul său pune un accent tot mai pronunțat pe implicarea publicului în actul de creație. Exemplificatoare în acest sens sunt ciclurile sale de fotografii cu pietre tombale inspirate din cimitire sau fotografiile reinterpretate, seria naturilor moarte, cea inspirată de bisericile ardelenești sau ciclul sculptural al Coloanelor și Epitafurilor. Privită în contextul actual, creația sa se înscrie într-un flux vizibil conturat, acela al unei tensiuni conceptuale însă fără ca în realitate să o putem subscrie unei/unor structuri estetice anume. Poate nu lipsit de semnificații este faptul că programul său vizual evoluează pe coordonate artistice apropiate de ale altor artiști români, colegi de generație, aflați în emigrație precum: Paul Neagu, Roman Cotoșman, Dyet Sayler ș.a.
Ceea ce poate părea atipic pentru traseul multor creatori plecați din România este faptul că, după schimbarea violentă de regim, din 1989, artistul își face simțită periodic prezența în spațiul artistic românesc. Este o reintegrare firească, iar creația sa începe să fie promovată atât în spațiul public (vezi Monumentul Holocaustului din București) cât și în zona muzeală, și cercetată cu interes de istorici, critici de artă sau curatori din tânăra generație.
Expoziția actuală a fost gândită în secțiuni distincte, fiecare dintre acestea exprimând o etapă, un ciclu din creația sa, într-o expunere nu neapărat cronologică, ci mai curând bazată pe asocieri și evoluții estetice. Dinamica acestei relații complexe și diverse dintre sculptură, tapiserie, obiect, instalație, fotografie și desen, facilitată de discursul curatorial al Sandrei Demetrescu și potențată de scenografia lui Attila Kim, provoacă și este de natură să repună în discuție nu doar relația minor/major în creația lui Peter Jacobi, ci chiar importanța operei sale în peisajul mai amplu al artei contemporane românești și europene.