Constantin Țoiu a parcurs un adevărat Purgatoriu, de la prozele „pe linie“ din O noapte la arie (în colaborare cu Leonid Strașun, 1950) și Moartea în pădure. Cronica unei zile (1965) și până la Galeria cu viță sălbatică (1976), roman care l-a proiectat imediat în vârful ierarhiei prozei noastre postbelice. După Galeria… au urmat două romane mai puțin reușite – Însoțitorul, 1981, și Obligado, 1984 –, în care scriitorul a izbutit, totuși, să impună un stil narativ, cel al „povestirilor arborescente“, și mai ales o formulă parabolică de raportare la „obsedantul deceniu“, la întâmplările istoriei recente, în general.
Căderea în lume, apărut în 1987 și recent reeditat în cadrul colecției canonice Cartea Românească 100, a însemnat o revenire valorică a prozei lui Țoiu și, totodată, unul dintre cele mai curajoase romane politice ale ultimului deceniu de dictatură. Cu atât mai curajoase, cu cât prozatorul topea, în materia narativă, o reflecție asupra utopiilor politice, dacă nu cumva chiar asupra Utopiei în sine. Această ridicare deasupra momentului politic al anilor 1980 nu va fi fost, probabil, pe placul celor care citeau literatura spre a găsi în ea „șopârle“ la adresa dictaturii, însă, anticipez, abia ea îl consacră pe Constantin Țoiu ca mare romancier, asigurând viabilitatea în timp a textului.
Are, firește, dreptate Nicolae Manolescu atunci când îl vede pe Țoiu în relație cu Școala de la Târgoviște, iar nu cu prozatorii din generația sa: Fănuș Neagu, Dumitru Radu Popescu, Nicolae Breban sau Augustin Buzura. Fără să fie un calofil, scriitorul cultivă ținuta estetică a narațiunii, „arabescurile“ complicate și, mai ales, este, în generația șaizeci, cel care acordă cea mai mare atenție, în roman, elementelor de poetică a narațiunii (ceea ce Nicolae Manolescu numește, într-o cronică, „narativitatea conștientă de sine“). De asemenea, parabole și narațiuni construite pe tipare de mituri „căzute“, după metoda din teatrul lui Jean Anouilh, scriu și alții în epocă – Dumitru Radu Popescu, bunăoară –, însă cele ale lui Țoiu sunt cele mai încărcate cultural și, totodată, mai transparente din punct de vedere politic. Prin aceasta, el este, într-un fel, veriga care face trecerea de la romanul, preponderent politic, al deceniului 1960-1970, la experiențele prozastice mai complexe din deceniul următor. Spun asta nu numai pentru a creiona o schiță de profil a prozatorului, într-o generație literară deloc săracă în personalități, ci și pentru a sublinia acel Purgatoriu moral și literar, de care vorbeam, și pe care Țoiu l-a străbătut fără șovăire, salvându-se pe sine și contribuind major la salvarea, în ultimul deceniu ceaușist, a literaturii autentice.
Parabola din Căderea în lume este cunoscută și o sugerează chiar titlul. Romanul pune în paralel, pe modelul clasic al lui Plutarh, două „căderi“ luciferice: cea a stalinistului Leo Negotei, scos din schemă odată cu „micul dezgheț“ dejisto-ceaușist, respectiv, cea a lui Babis Vătășescu, legionarul pedepsit pentru că, într-un acces de omenie, adăpostise o evreică. Ambele sancțiuni sunt fără drept de apel, iar brutalitatea lor nu conține nimic pedagogic în intenție (prozatorul nu-i salvează moral nici pe comunist, nici pe legionar), fiind doar o expresie elocventă a cruzimii celor două utopii criminale ale secolului trecut. Dacă nu cumva și a capacității lor de a rescrie orice istorie, începând cu cea proprie, modificată oportun în funcție de „linia“ de moment.
Reconstituirea documentară, în stil de roman-recherche, a biografiei și încercărilor lui Babis Vătășescu, pe care o realizează nepotul omonim, este o convenție abilă, menită să introducă în roman un palier „eseistic“ fără a-i periclita substanța narativă și a-i dilua tensiunea epică. Aceasta din urmă, poate cel mai bine controlată din toate romanele lui Constantin Țoiu. Reflecția asupra istoriei, atât de deranjantă, în unele locuri, în Delirul (1975) lui Marin Preda sau în Păsările (1970) lui Alexandru Ivasiuc – cu care Căderea în lume intră, desigur, în dialog –, este topită în narațiune, al cărei caracter de construcție obiectivă este subliniat și de neutralitatea etică a autorului. Țoiu nu-i judecă pe cei doi soldați ai Utopiei, ci le narează istoriile, lăsând judecata morală și intelectuală pe seama cititorului. Nici măcar nu intră în veninoasa dispută pe tema întâietății în cele rele a comunismului sau fascismului, întrucât morala parabolei din acest roman e alta. Și anume, cea sugerată chiar de titlu: odată „căzute în lume“ (citește trecute la proba de foc a realității), utopiile devin nemijlocit criminale și își devorează adepții, lăsând în urmă numai „oameni de prisos“.
Nu omit, desigur, palierul de actualitate, în 1987, al romanului, chiar dacă el este mai puțin evident decât în Cel mai iubit dintre pământeni (1980), al aceluiași Marin Preda, sau decât în Orgolii (1977), de Augustin Buzura.
Țoiu polemizează, mai întâi, cu unul dintre procedeele fundamentale ale regimului comunist din România, care a fost permanenta rescriere a istoriei, spre a-și justifica erorile și crimele. Însuși firul narativ principal, animat de ideea reconstituirii fidele a vieții și a morții lui Babis Vătășescu, reprezintă o sfidare la adresa procesului constant de deformare a biografiilor, pe care se baza comunismul. Dosarele de urmărire care au fost publicate, în ultimul deceniu și jumătate, au arătat în ce măsură Securitatea a influențat destinele unor nevinovați, fie preluând fără verificare și prelungind clișeele stabilite de torționarii staliniști („legionar“, „reacționar“, „agent străin“ etc.), fie fabricând la cerere probe false, fie pur și simplu mințind. Curajul lui Constantin Țoiu, de a sublinia necesitatea restabilirii adevărurilor biografice și istorice, nu e de ignorat.
În al doilea rând, prozatorul denunță, subtil dar substanțial, minciuna oficială răspândită pe toate canalele regimului, care îmbrăca realitatea – cenușie, apăsătoare și absurdă – în clișeele roz ale „celei mai drepte societăți de pe planetă“. Romanul developează transparent această fractură între lume, care e întunecată (nu întâmplător, itinerariile reconstitutive se desfășoară noaptea) și plină de „vâltori“, și utopie, care e mereu „limpede“, netă și necruțătoare.
În fine, Țoiu atacă fără reținere una dintre temele favorite ale propagandei oficiale din acei ani: mitul „patriei primejduite“, în varianta lui internă. Regimul comunist a făcut mare caz, pe toată durata existenței sale istorice, de pericolul revenirii fascismului. Fascismul este, desigur, detestabil și nici măcar comparația cu comunismul nu îl salvează de condamnarea definitivă a istoriei. Însă, în 1987, nu fascismul distrugea România și-i chinuia pe locuitorii ei, ci însuși comunismul. Constantin Țoiu și-a luat, ca și Marin Preda, libertatea de a aborda cu instrumentele ficțiunii fenomenul legionar (în istoria noastră și ca parte a criminalei utopii de tip fascist), transformându-l dintr-un bau-bau propagandistic în temă de reflecție.
Parabola n-ar fi fost parabolă, totuși, iar romanul nu ar fi supraviețuit regimului comunist, dacă n-ar fi fost prezent și un înțeles mai înalt. Nu o morală, Țoiu nu este un moralist, ci, dacă vreți, sugestia unei căi. Există un contrapunct foarte fin, care încheagă firele și răstoarnă planurile: cel dintre înfățișarea necosmetizată a celor două utopii criminale și stilul rafinat al romanului. Utopiile sunt criminale (și) pentru că sunt lipsite de o perspectivă frumoasă (sau, de ce nu?, estetică) asupra omului, fiind reduse la o practică a imediatului, a materialului. În contrast cu urâțenia experiențelor de cârtițe ale lui Leo Negotei, respectiv, Babis Vătășescu, frumusețea creației artistice, evidențiată tocmai de romanul care le narează viețile, reprezintă o evidentă cale de salvare a omului. Cu atât mai acută astăzi, când nu doar că utopiile criminale n-au dispărut, dar arta însăși și-a pierdut funcția regeneratoare în societate și în orizontul cotidian al omului obișnuit.
Roman de viziune, scris cu amprentă de mare scriitor, Căderea în lume reprezintă, indiscutabil, un reper canonic al prozei noastre din toate timpurile și o carte de vizită a literaturii autentice scrise în perioada comunistă.