E un abuz ca, vorbind despre Montaigne, să-l categorisești drept filosof în sens tare. Francezul nu are patima schemelor abstracte, cum n-are nici înclinația ca, descărnînd lumea, s-o reducă la scheletul unor concepte seci. Iar a-l tămîia drept „cel mai mare filosof al Occidentului iudeo-creștin“, cum face Michel Onfray în prefața Eseurilor (în noua traducere a lui Vlad Russo) e o hiperbolă fără acoperire în realitate. De altfel, emfaza lui Onfray, cu acel exces patetic de care îi mustesc mai toate cărțile, merge pînă la a-l preschimba pe Montaigne într-un monstru sacru, din al cărui creștet a țîșnit sămînța multor idei moderne. Potrivit lui Onfray, Montaigne a inventat pedagogia, prietenia postcreștină, gîndirea laică, introspecția, filosofia rațională, religia rațională și, se putea altfel, feminismul. Unui precursor atît de luminat nici un prinos de venerație nu i-ar fi îndeajuns, de aceea encomionul pe care Onfray i-l închină suferă de paroxism admirator. La ditirambul pe care i-l consacră te-ai fi așteptat să dai peste o avalanșă de distincții memorabile, cînd de fapt volumul e o analectă de anecdote cu iz etic.
Și atunci, dacă nu e filosof, cine e Montaigne, la cinci secole de la publicarea primei ediții a Eseurilor? E un moralist îndrăgostit de studiul istoriei, din care scoate exemple cu nemiluita spre a-și ilustra apoftegmele etice. Ce îl preocupă sînt moravurile în detaliile lor bizare. Îl atrag obiceiurile scrîntite, cutumele sălbatice, datinile atinse de sminteală. Exemplele pe care le dă sînt puzderie, iar migala cu care evocă nume proprii, alături de întîmplări cu totul anormale, te duce cu gîndul la un arhivar posedat de demonul amănuntelor mici. Arhivarul acesta are o curiozitate nedomolită pentru cultura antică, mai ales pentru cea de limbă latină, de unde și admirația cu care scrie despre Seneca, Plutarh, Cicero sau despre cei doi Pliniu.
Dar grosul eseurilor stă în meditații morale pe seama babiloniei de gesturi, peripeții și isprăvi din istoria omenirii. Montaigne e un culegător de întîmplări pestrițe, cînd grotești, cînd barbare, cînd nostime, cînd deșucheate. Informația e atît de stufoasă încît numai un pedant incurabil i-ar putea ține evidența, tocmai de aceea tresalți de uimire cînd afli că pe Montaigne memoria nu-l ajuta deloc. „Nu știu om căruia să-i șadă mai rău a vorbi despre ținerea de minte decît mi-ar ședea mie. Aproape că nu-i găsesc nici o urmă în mine, și nu cred să fie pe lume memorie mai nevolnică.“ (p. 40).
Mărturisirea te surprinde, iar cînd mai afli că el însuși își judeca textele ca fiind dezlînate, începi să-i intuiești tactica retorică: Montaigne posedă arta de a se pune pe sine într-o lumină proastă. Știe să cîștige bunăvoința cititorului printr-o modestie jucată. Se descrie în ton umil, micșorîndu-și cu premeditare calitățile, ca pentru a-l convinge pe cititor cît de golit de vanitate e. De pildă: „Nu prea sînt priceput în filosofia naturii.“ (p. 65). În plus, are dărnicia smerită de a da atenție fleacurilor. „Nici un subiect nu e atît de mărunt încît să nu merite un loc în șirul dezlînat al acestor compuneri.“ (p. 56).
Urmarea e că scrie despre tot și toate: despre canibali, despre caii de luptă, despre Cato cel Tînăr, despre bătălia de la Dreux, despre ceremoniile regale, despre rugăciuni. Dar cel mai des se apleacă asupra temelor morale: cumpătarea, frica, lașitatea, educația, trîndăvia, tristețea, minciuna, statornicia, moartea, pe care le ilustrează copios cu zeci de exemple luate din analele istoriei. Caleidoscopul de anecdote e babilonic, un fel de bazar cu pățanii descreierate, toate ascultînd de rețeta îndemnului la o viață mai senină. Fiecare ispravă e descrisă spre a extrage din ea un tîlc cu iz de exhortație. Montaigne e precum un cronicar care, înfățișînd un episod istoric, nu se poate înfrîna de a-l înconjura în ițele unei pledoarii sufletești. Calitatea lui de căpetenie e că nu e ipocrit, nu se împăunează cu virtuți închipuite. Nu face pe lupul moralist și nu dă lecții de bună purtare.
Sub unghi spiritual, e un catolic cu convingeri stoice: nu se revoltă, nu-și iese din fire. Se roagă zilnic, sub imperiul obișnuinței dobîndite în copilărie, dar nu pune preț pe sprijinul lui Dumnezeu. În ochii lui, Domnul nu e „deprecabil“, adică nu se lasă înduplecat de rugămințile, oricît de fierbinți, pe care credincioșii i le îndreaptă. Este încredințat că „a trăi și a muri e totuna.“ (p. 91), tonul recules amintind de cumințenia așezată a lui Seneca. Dacă disprețuiește pe cineva, aceia sînt erudiții cu ifose de terminologie rară: „Cînd auziți rostindu-se metonimie, metaforă, alegorie și alte asemenea cuvinte de-ale grămăticilor, nu vi se pare că vi se vorbește într-o limbă aleasă și străină? E totuși leit pălăvrăgeala cameristei voastre.“ (p. 358).
De la un clasicist învederat nu te-ai fi așteptat la o așa repudiere lexicală. Cu atît mai mult cu cît Montaigne scrie într-o vernaculară aleasă, calofilă pînă în străfunduri. E un estet al limbii, un poet al zicerilor, un simandicos mînuitor de locuțiuni verbale. Nu ideile te frapează la el, ci curgerea lentă, ca o apă deasă, cu fraze a căror sintaxă poartă pecetea secolului al XVI-lea. Flerul de traducător versat al lui Vlad Russo nu a putut înlătura patina vorbei lungi, cu volute de retorică goală. Montaigne e întîi de toate scriitor, în a doilea rînd moralist, iar în al treilea istoric. „Subiectul meu preferat este istoria, sau poezia pentru care am o plecare aparte.“ (p. 153). La cea din urmă dă citate din barzii latini, cărora le prețuiește scandarea solemnă.
A-i numi textele „eseuri“ e o simplă convenție. Față de ce înțelegem azi prin „eseuri“, încercările lui Montaigne sînt la o leghe depărtare. Ele sînt mai degrabă comentarii în cheie morală, interpretări agere, cînd malițioase, cînd ironice, în marginea deșertăciunilor lumești. Faconda lui e de artist cu limbă fină, nu de gînditor cu intelect clar. Iată de ce dorința de a fi luat drept gînditor te uimește: „În ce mă privește, cînd aud că cineva se oprește la limba Eseurilor, aș prefera să tacă. Căci asta înseamnă mai puțin a prețui cuvintele, cît a disprețui înțelesul, în chip cu atît mai batjocoritor, cu cît e mai pe ocolite.“ (p. 277). Dar înțelesul eseurilor l-am catalogat deja: glose de bun-simț despre moravuri, prejudecăți sau eresuri. Montaigne e un povestitor cu har, un calofil ale cărui reflecții plac prin întorsăturile limbii, nu prin profunzimea nuanțelor. Nu are nebunia de fierbere mistică a lui Pascal, sau tenacitatea de raționament coerent al lui Descartes. Memorabile sînt episoadele pe care le descrie, dar nu scoliile pe care le urzește în marginea lor.
Cînd vrea să facă filosofie, nu reușește decît să-și exprime disprețul față de încîlceala termenilor prețioși. „Gîlcevile școlilor filosofice, în acest caz, sînt pe cuvinte. Să trecem peste aceste fleacuri foarte subtile. E aici mai multă îndărătnicie și sîcîială decît s-ar cuveni unei atît de nobile îndeletniciri. Și orice ar spune filosofii, chiar și în virtute, ultimul scop al dorinței noaste este voluptatea. Îmi place să le împuiez urechile cu acest cuvînt pe care nu-l au deloc la inimă.“ (p. 73).
Nu e de mirare că Hegel, în Prelegeri de istorie a filosofiei,îl caterisește pe Montaigne din tagma filosofilor. Francezul scria cum îi venea, sub imboldul inspirației de moment, trăsătură care, în ochii lui Hegel, echivala cu o damnare: „Mi se întîmplă de asemenea să nu aflu gîndul acolo unde-l caut, și să pic peste mai degrabă din întîmplare decît cercetîndu-mă. Abia ivit însă, l-am și pierdut, de nici nu mai știu ce-am vrut să zic, ba cîteodată o descoperă altul înaintea mea. Dac-aș tăia ce-am scris ori de cîte ori pățesc una ca asta, aș arunca totul.“ (p.48).
Montaigne e un literat lacom după detalii pitorești, dar nu un scolastic dezlegînd aporii dogmatice. Ce rămâne din el e spectacolul limbii, alături de pletora de anecdote mustoase. Înțelepciunea lui e livrescă din răsfoirea tomurilor, dar nu sapiențială din încercările vieții, cu toate că n-a fost scutit de ele. E un om al bibliotecii, claustrat prin manuscrise, de aceea scrie frumos, simte elegant, dar gîndește terestru, fără putința de a răsturna unghiul de vedere. Nu poate preschimba o anecdotă în pericopă, încăr cînd-o cu un sens descins din alt plan. Nu poate extrage legenda din fabulă, fiindcă nu iese din cîmpul moralei. E un moralist fără virtuți speculative, atunci cînd nu e un psiholog cu antene fine.