În spațiu și timp

Poezia lui Dinu Flămând se proiectează în vaste perspective spațio-temporale. O neașezare, un neastîmpăr, un frison al deplasării îl împing spre diverse puncte ale mapamondului, înregistrate la finele textelor cu satisfacția ea însăși a unei mărturii de sine. Avem impresia că o atare postură de globe-trotter e unică în lirismul autohton. În nu mai mică măsură autorul îmbrățișează istoria, insațiabil de momentele-i sensibil suprapuse cu episoadele deambulării personale. Atena, cînd „războiul se termină/ parafat chiar de Zeus, iar dinaintea ochilor tăi/ se ridică fumurile din căminele patriei“ (După sosire), „Heracleea misterioasă“, unde putem prezuma „că țîncul blond Alexandru/ pe aici a copilărit“ și unde „l-am zărit pe Aristotel din vale urcînd/ gîfîind cu poalele togii suflecate/ grăbindu-se să-și tragă elevul/ de urechi/ spre rigorile Logicii, ale Poeticii, sau ale Eticii/ (cu care se poate și bine somnola spre amiază…)“ (Bitola), locul unei cruciade unde au fost înșelați „cîrmacii mîndrei flote venețiene în acel april/ din 1204 de n-au ajuns spre S-E să elibereze/ mormîntul Mîntuitorului la Ierusalim/ ci s-au trezit spre N-E chiar sub zidurile/ bogatului Constantinopol și doar o teribilă furtună/ dogmatică îi va fi stîrnit să ia cu asalt zidurile/ îndărătul cărora se apărau alți creștini…“ (A patra cruciadă), dar și priveliștea aspră a celor „peste un milion de trunchiuri de pin retezate/ din munții Quebecului apoi rostogolite cu țapinele/ spre estuarul unde Saint-Maurice se varsă în Saint-Laurent/ cînd se umflau apele primăvara iar cadavrele/ lor se încălecau dinaintea fabricii de hîrtie așteptînd/ ca vitele duse la abator…“ (Țapinarii, Les draveurs), camera de la hotelul Roma cu amintirea presantă a lui Cesare Pavese, cel care „își făcuse din viață o meserie precară/ numai cît să îl țină în viață (…) așa cum îndeobște li se întîmplă/ multora, deși nu tuturor…“ (Pavese), Apoldu de Sus, de unde „sașii pare că s-au cam dus/ cu toții spre aburoasa patrie de origine/ de unde cu cîteva veacuri în urmă plecaseră/ spre arcul Carpaților să pună piatră pe piatră/ în Europa colibelor“ (Turnul de slănină). Care să fie cauza unei atari migrații cum o simbolică eliberare? Posibil reflexul subliminal al anilor petrecuți sub opresiunea regimului comunist, rezumat astfel în repulsiva sa teratologie: „Stalin, cu numele lui scris pe Tâmpa,/ cartelele de pîine raționată, frigul gratis și defilările/ de 7 noiembrie, lecțiile mele de mandolină,/ coruri sovietice, ipocrizia ce usca și copacii,/ limba cea lungă a comunismului/ lingînd defecațiile propriei sale istorii“ (Orașul Stalin). Unor astfel de ruine ale memoriei poetul le opune eul d-sale cultural, meditativ-contemplativ în duh ardelean, apt a revela dubii, anxietăți, umbre ale încercărilor inițiale de care a avut parte. Reluînd o confesiune a lui Cioran potrivit căruia cuvintele „metecului“ aflat în Occident nu pot exprima esența poetică decît în limba maternă, deplînge la rîndu-i insuficiența scrisului în idiomul de împrumut. Acesta neposedînd nici „«moartea subterană din suflet»/ unde victoria poeziei e chiar stingerea/ sensibilității preluată de/ extazul mort al cuvîntului/ fiindcă lumina ce pătrunde spre indicibil/ chiar ucide poezia în clipa botezului,// cocoș explodat al zorilor/ înainte ca el să devină cuvînt Cocoș“ (Cocoș). E un motiv interiorizat al persistenței proprii în vorbele pe care „le-ai supt odată cu laptele“. Cogitațiile asupra condiției poetului înfățișează o stare critică, o alertă a rațiunii aplicate inevitabilului irațional. Căutarea unui echilibru duce la satisfacția căutării sinelui, mereu nutrită de virtualități. Intuiția e cea care în cele din urmă poate palpa interogativa rațiune: „Pare și Da și Nu, și adevăr, și minciună/ de jur împrejurul nostru sau chiar în noi,/ și certitudine și iluzie, iar dacă suntem «cetățeni/ ai lumii», cum pretind «invizibilii», probabil că/ o bună parte din corpul acestei lumi ne rămîne/ pe vecie necunoscută, așadar incomensurabilă/ și la fel de incorporală ca infinitul…// ceva esențial îi scapă sufletului/ care ne scapă și pe care degeaba/ îl căutam eu disecînd cadavre/ cu degetele mele axiomatice bîjbîind/ după organul conștiinței…“ (Cogito… dubito…). Pe trama logicii n-am putea avansa decît pînă la propriile-i limite. Un soi de cerc vicios al „creierului ce refuză să-și reducă spiritul“: „Mă îndoiesc că doar murind aflăm adevărul/ sau că însăși logica discursului nostru logic/ în fond ne scapă,/ dar mă îndoiesc și cînd mă îndoiesc c-aș avea dreptate“ (ibidem). E cu putință, repetăm, să existe și aici o replică la dificultățile pe care le întîmpina ființa agresată de interdicțiile totalitare, cea a unei expansiuni nețărmurite, întrebîndu-se cu o impaciență abia strunită: „Să fie astfel finita noastră ființă rezervor de infinite/ experiențe într-un timp infinit?// Și am putea oare/ să vedem aici umbra eternității/ încolțind cu tuberculii ei incolori/ în subsolul spiritului, dar în altă lume?“ (ibidem). Întrucît pe această cale nu s-ar putea ajunge decît la bilanțul unui existențialism dur, închis în geometria cinică a pierderii: „Mutism șlefuit – singur discurs posibil./ Toată averea: un triunghi pubian,/ iar deasupra lui, brațele resemnate/ strîngînd laolaltă puținătatea trupului.// Poziție în cosmos: cu umerii împungînd cerul,/ vertical, în eterna lumină a nimănui“ (Figurine cicladice). Soluția ar fi una a expresiei dense cu miză revelatoare, cum o platoșă verbală bătînd insistent spre erudiție în fața Neantului problematizat: „Un imens evantai de creativitate pe care nici într-o mie de ani (interlocutorul)/ nu și-ar putea-o epuiza fertil“ (ibidem). Astfel că între limitat și nelimitat poetul de înaltă condiție care e Dinu Flămând se concentrează în următoarele versuri care ar putea fi socotite o salutară concluzie: „Nu pudoarea de a numi, ci interdicția/ instinctivă din secrețiile tăcerii/ te oprește oportun să mai faci un pas;// și te blochează să spui (greșind)/ ce este și cum stă în tine existența ta/ pe care o simți numai inexplicabil,/ inadaptat la limite“ (Fondul difuz). La ora actuală creația poetică rafinat-doctă a lui Dinu Flămând are tangențe în literele noastre doar cu cea a lui Sorin Mărculescu.