Despre ADN-ul poeziei românești

Dintre disciplinele care, după cel de-Al Doilea Război Mondial, au împrospătat discursul critic și au deschis orizontul interpretării literaturii, stilistica a avut parte, probabil, de cea mai ingrată primire, la noi. Prăbușită de mediocritatea profesorilor de liceu, care au redus-o la indigesta numărătoare de metafore și comparații (cu care se încheia și, din păcate, se mai încheie încă orice „comentariu“), ea a trebuit să suporte și ironia groasă a lui G. Călinescu. „Criticul nepereche“ avea, se știe, idiosincrazii năprasnice și, în Opera lui Mihai Eminescu, a maimuțărit – convingător, pentru cititorul neprevenit – un soi de „analiză stilistică“, tocmai spre a trage concluzia, dinainte stabilită, a inutilității ei. Astfel recompensată pentru contribuția ei la înțelegerea qualiei literaturii, stilistica s-a retras între zidurile academice, în travaliul unor cercetări greu accesibile profanilor.

Profesoară la Facultatea de Litere a Universității din București, Mihaela Mancaș este unul dintre savanții care, deși în avangarda cercetării lingvistice, nu a renunțat niciodată la relația cu literatura și la ideea că studiul limbii nu poate fi desprins de cultură. Nu numai din cauză că literatura ilustrează performanța unei limbi, ci și pentru că utilitatea primordială a stilisticii se află, înainte de toate, în sfera artei. Configurarea unui bagaj teoretic și metodologic al disciplinei este, fără discuție, necesară, dar nu în sine, pentru delectarea intelectuală a unor savanți ultraspecializați, ci ca suport al cercetării aplicate fenomenului literar. Sau măcar deschisă către acesta din urmă. Există, desigur, o multitudine de „limbi“ și stiluri funcționale, în interiorul unei limbi, mai ales astăzi, când specializarea e maximă în toate domeniile. Totuși, stilisticianul trebuie să aibă în vedere, ca țintă permanentă, chiar și atunci când se ocupă de alte zone decât limba literaturii, modelul acesteia din urmă. Dacă astăzi suntem de acord că este de aflat qualia unei limbi mai degrabă în zona ei vie, vorbită, nu-i mai puțin adevărat că matricea limbii literare, de aflat exclusiv în textele scriitorilor, rămâne un model. Menirea stilisticii literare este căutarea acestei matrice ideale: e marea lecție a lui Tudor Vianu, în al cărui celebru Cerc de stilistică s-a format Mihaela Mancaș și a cărei lecție o duce mai departe, cu instrumentele teoretice ale epocii noastre.

Metafora afectivității în poezia românească, recenta ei carte, nu este prima consacrată categoriei afectivității în poezia noastră, ci continuă și completează cercetarea intitulată Lexicul afectivității în poezia românească din secolul XX, apărută în 2014. Noul volum restrânge, cumva, problema la o singură figură de stil, metafora, atingând numai ocazional celelalte figuri din serie (epitetul, personificarea, comparația). În schimb, extinde mult orizontul cronologic al investigației: poezia română este examinată, sub aspectul metaforei afectivității, de la anacreontici și neoanacreontici, trecând prin romantici și Eminescu, până la jumătatea secolului trecut. Adică toată lirica noastră, de când apare literatura propriu-zisă și până la perioada postbelică.

De capitole distincte au parte, mai exact, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Vasile Voiculescu și Alexandru Philippide. I-am enumerat, spre a se observa preocuparea Mihaelei Mancaș pentru acoperirea, prin decupaje de autori, a ambelor câmpuri principale dintre epoca lui Eminescu și cel de-Al Doilea Război Mondial: cel modern (reprezentat de Macedonski și „urmașii“ acestuia), respectiv, cel tradițional (prezent aici prin Voiculescu).

Să nu se creadă, însă, că autoarea ar urma ideea de stilistică diacronică, propusă și utilizată de Mihai Zamfir în Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (2 vol., 2011, 2017). Obiectivul cărții de față e de altă natură decât istoricitatea poeziei, deși utilitatea ei pentru aceasta din urmă este evidentă. A cunoaște cum cei mai importanți poeți construiesc și utilizează metaforele afectivității, în sine și în contextele lor lingvistice, este de interes atât pentru înțelegerea sensibilității și gândirii creatorilor, cât și pentru a putea examina mai strâns evoluția poeziei ca formă. În cele din urmă, ea ne spune ceva fundamental și despre ADN-ul poeziei românești, dacă nu chiar despre cel al literaturii noastre ca întreg. Căci 1) metafora nu este o simplă figură decorativă: ea reprezintă însăși esența poeziei moderne, ca procedeu care antrenează atât emotivitatea, cât și intelectul, și 2) afectivitatea, la rândul ei, este o marcă a poeziei moderne: prezența ei dominantă reprezintă o ruptură netă de epicul și retorismul formal al poeziei din epoci mai îndepărtate, până într-atât, încât liric a devenit, astăzi, sinonim cu poetic.

Nu am să pretind că Metafora afectivității în poezia românească ar fi o carte accesibilă chiar oricui. Aș semnala însă faptul că, scrisă limpede și cu un „desen“ argumentativ transparent, ea este utilă unui număr mare de cititori, de la elevi și studenți și până la profesorii de română de toate gradele. Mihaela Mancaș nu urmează tendința la modă în lingvistica românească, și anume specializarea până dincolo de marginile inteligibilității (exemplul strălucit al acestei tendințe fiind noua Gramatică a Academiei Române: operă de pionierat științific, admirabilă în sine, dar complet inutilă ca aplicativitate practică, inclusiv la nivel universitar). Metafora afectivității… este, spuneam, sensibilă la estetic și, mai ales, scrisă cu o artă de profesor de vocație, care face accesibile chestiuni tehnice fără a coborî nivelul științific. Cartea Mihaelei Mancaș nu este, așadar, „de modă veche“: dimpotrivă, este la zi cu cercetarea de ultimă oră în materie de stilistică și de stilistică a afectivității chiar. Discursul lingvistic, în ipostaza sa din cartea de față, este deschis și, la rândul lui, deschide noi ipoteze.

Spuneam că perspectiva asupra metaforei afectivității în poezia noastră nu implică o relație de tip istoric între diferitele configurări ale acestui trop fundamental. Totuși, prin comparația între ele, între poeții care ilustrează diferitele epoci ale literaturii, Mihaela Mancaș trage câteva concluzii esențiale pentru critica și istoria literară.

De exemplu, analiza pe care o aplică poeților din epoca de tranziție (Conachi, Văcăreștii) susține cu argumente stilistice ideea că aceștia reprezintă ruptura decisivă, înspre modernitate, în raport cu poezia/ versificația de până atunci. Metafora beneficiază, potrivit autoarei, de o expresie gramaticală completă în poezia lor, iar „între cele două structuri metaforice de bază, mai numeroase sunt metaforele implicite – în principiu mai sofisticate și complicate logic decât celelalte“. Semn că, dincolo de codul retoric al epocii fanariote, poezia anacreontică și neoanacreontică nu se reduce la ah-uri și oh-uri.

Tot așa, analiza metaforei afective explică, de data aceasta cu argumente măsurabile, de ce poezia lui Eminescu nu s-a datat, odată cu codul romantic în care este „îmbrăcată“. Complexitatea stilistică a afectivității eminesciene – expusă de Mihaela Mancaș cu bogăție de exemple – trădează miza predominant lirică a poeziei și rafinamentul personalității sale artistice, care transformă ideile filosofice (datate, astăzi) în forme sensibile, vii. Analiza confirmă, cu alte argumente, ceea ce G. Călinescu afirmase impresionist: și anume, că Eminescu nu este un filosof care versifică, asemeni lui Panait Cerna, ci un poet pentru care gândirea este o formă aparte de emoție.

La fel de importantă este și concluzia acestei lucrări, în egală măsură, riguroase și receptive la fenomenul poetic: „Secolul XX va lărgi nu atât numărul câmpurilor – nucleu și zone adiacente – care rămân aceleași după Eminescu, cât reprezentarea lor concretă, prin lărgirea considerabilă a lexicului-metaforă caracteristic fiecărui scriitor“. Și sub acest aspect, se confirmă rolul de sinteză și, în același timp, de filtru pe care l-a avut Mihai Eminescu, atât în raport cu poezia, cât și cu limba poeziei de după el.

Astăzi nu se mai scriu, din păcate, asemenea cărți.