E o stare nesuferită ca, scriind cu sentimentul unei pierderi ireparabile, să știi că niciodată nu va mai fi ca înainte. E chiar mina cu care Paul Valéry își scrie meditațiile din volumul Criza spiritului. Poetul trage după sine o morgă tracasată, fiind încredințat că, în istoria Occidentului, ceva s-a stricat definitiv. Un ton sumbru de resemnare apăsătoare îi străbate paginile. Cauza stă în de curînd încheiatul Război Mondial (cel dintîi), ale cărui urmări îi inspiră gînduri cu iz de prohod. Antologia de față, întocmită de traducătoarea Maria Ivănescu, deși este pestriță pînă la babilonie în privința conținutului, cuprinde eseuri cu glas de marasm. Ascuns în ungherul unei epoci în care nu se mai regăsește, Valéry se cufundă în ruminații întunecate.
La prima vedere, poetul nu avea nici un motiv să cadă în lamentații postbelice. Franța ieșise învingătoare dintr-o conflagrație în care nu de puține ori se crezuse învinsă, de aceea, la Paris, transa victoriei ridicase țîfna spiritelor la un prag copios. Și totuși, Valéry e în stare dezolată: intuiește că o fisură ireversibilă a rupt vechea lume, înstrăinînd-o de cea pe cale să se ivească. De aici impresia de inadaptare drastică cu care contemplă Europa postbelică: „Mărturism că farmecul vieții a rămas în urma noastră, că bogăția e în urma noastră, dar dezolarea și îndoiala sunt în noi, alături de noi. Nu există cap gînditor, atît de sagace, atît de instruit despre care să presupunem că s-ar putea mîndri că stăpînește această indispoziție, că scapă acestei senzații de beznă, că poate măsura durata probabilă a acestei perioade de tulburări în schimbările vitale ale umanității. Dar din toate aceste lucruri cel mai rănit este spiritul. Spiritul este într-adevăr crunt atins. El plînge în inima oamenilor de spirit și se crede trist. Se îndoiește profund de sine însuși.“ (p. 246)
Aerul acesta abătut dă umoarea de fundal a volumului. Nici urmă de înfiorare lirică în contemplarea frumuseților lumii. Valéry e cufundat în sine, sub molestarea unei amărăciuni stăruitoare. Pare un bard din ochii căruia candoarea de a privi farmecul vieții a dispărut. Iar cînd nu deplînge pierderea valorilor, atunci împrumută fasonul îngîndurat al proorocului lugubru, prevestind că Europa va ajunge „un apendice occidental al Asiei“ (p. 250). Iată cum antenele poetului pot dobîndi virtuți profetice. Astăzi Europa nu e departe de condiția apendicelui atîrnînd de continentul asiatic.
Singurele texte cu vibrație caldă sînt cele dedicate lui Voltaire și Goethe. În ele deprimarea lasă locul exaltării țîșnind în stropi encomiastici. Valéry își admiră predecesorii pînă la a-i acoperi de elogii groase, sub un strat de laude al căror sunet, judecat după gustul actual, pare deplasat. Dar tresăririle acestea de vigoare stenică sunt foarte rare, clipocirea entuziasmului stingîn- du-se repede, întrucît poetul recade în aceeași mohoreală de ins inadaptat: „Am amintit mai sus cît de afectați sunt oamenii de vîrsta mea de epoca actuală, care s-a substituit, atît de prompt și de brutal, epocii pe care au cunoscut-o și am pronunțat cu această ocazie cuvîntul valoare. Am amintit de scăderea și prăbușirea valorilor vieții noastre care se întîmplă chiar sub ochii noștri.“ (p. 107).
Înclinația de a vedea jumătatea goală a paharului îi coclește mintea, împingîndu-l spre reflecții amare. Libertatea i se pare un moft, în puterea politică vede o epifanie malefică, civilizațiile îi apar ca episoade efemere. Pe limbă îi stăruie un gust de zădărnicie. Valéry e genul de spirit conservator căruia schimbarea îi face rău, de unde și repulsia cu care judecă ritmul vertiginos al evenimentelor recente. Nu e filosof în accepția propriu-zisă, ci mai curînd o fire meditativă, apăsat elegiacă, depănîndu-și impresiile fără pretenția de a fi original. Însă din loc în loc are sclipiri fulgerătoare, urzind apoftegme de un laconism memorabil: „Dacă statul este puternic, ne zdrobește, dacă este slab, ne ucide.“ (p. 34) Asemenea perle lapidare dau sarea și piperul volumului, păcat că nu sînt din cale afară de numeroase. În rest, diapazonul lăuntric e reglat pe frămîntarea posacă a artistului aflat în inadecvare cu epoca.
Cînd totuși reușește să se scuture de tribulații cenușii, privește cu uimire la scornelile naturii, cum i se întîmplă în eseul dedicat cochiliei de melc (eseul Omul și cochilia), unde spirala perfectă a carcasei gasteropodului îl duce cu gîndul la existența unui demiurg. Raționamentul de care face uz, deși e copilăros de simplu, e convingător: dacă o minune de filigran precum spirala cochiliei nu e rodul hazardului și nici rezultatul acțiunii umane, atunci cine a făcut-o? Ghici ciupercă ce-i: spiritul universal. Valéry e religios în sens implicit, fără bravadă de credință trecută în exclamații de misionar. Nu are ostentație în propovăduirea dogmei, nici ambiția de a face comentarii subtile în marginea credinței, în schimb are acea evlavie subînțeleasă din care firile lirice își trag finețea expresivă.
Nelecuit de trauma războiului, se lansează în perorații pe seama a cît de diabolică este puterea lumească, drept care găsește un criteriu menit a depista cît caracter mocnește într-un om: „Presupuneți o clipă că vi se oferă puterea nelimitată. Ce ați face? Ce ați face astăzi?“ (p. 7) Să recunoaștem, problema e spinoasă pînă la aporie: cînd un om ajunge să dispună de puteri nelimitate, el se mută într-o condiție pînă într-atît de insolită, încît nimeni, nici măcar el însuși, nu poate prevedea ce anume va face. Unde mai pui că a avea conștiința puterii neîngrădite este o imposibilitate sub unghi uman. Oricît de neînfrînată ți-ar fi imaginația, nu te poți transpune în starea suverană a ființei omnipotente. Iată de ce întrebarea lui Valéry e o capcană cu aparențe morale. Impulsul firesc e să spui că, în virtutea caracterului, îți vei călăuzi puterea înspre fapte bune, ceea ce înseamnă că o vei înfrîna prin proprie voință. Nimic mai fals. În realitate, puterea nelimitată anulează imboldul de a o înfrîna. O conștiință pusă în posesia unei forțe neîngrădite o ia razna, rezultatul fiind o voință condamnată să facă rău.
În fine, ce sare în ochi este tactul cavaleresc cu care scrie despre tabăra adversă, arătînd secretul succesului german: disciplina. Dacă trăsătura definitorie a cavalerismului intelectual stă în franchețea de a recunoaște virtuțile dușmanului, atunci Valéry e cavaler, fiindcă excelează în ușurința cu care numește calitățile dușmanilor: „Germania datorează totul unui lucru extrem de antipatic lumii unor anumite temperamente – îndeosebi englezului și francezului. Acest lucru este disciplina. Nu trebuie disprețuită. Și, oricum ea se numește altfel: în materie intelectuală, se spune metodă și chiar așa i-am și spus.“ (p. 230)
Fără aroganță creatoare, Valéry nu-și privește gîndurile ca pe o proprietate a lui. E o natură smerită, socotindu-se beneficiarul unor idei pe care nu el le-a zămislit. Poetul e receptaculul unor asociații de gînduri care trec prin el fără să-i ceară părerea. De aceea e vizitat de stări cărora refuză să le acorde paternitate. La Valéry, inspirația e un dar apocrif venit de nicăieri. „Ideile îmi vin, nici eu nu știu de unde și nici cum. La fel se întîmplă cu impulsurile mele, cu energiile mele. Ideile mele mă chinuie ca și cum s-ar bate între ele. Eul luptă cu mine. Dar a spune ale mele, al meu, a mea, cînd aceste intervenții sunt ca niște fenomene, înseamnă a dovedi natura pur negativă a notației.“ (p. 25)
La un secol de cînd au fost scrise, eseurile din Criza spiritului frapează prin zvîcnet original, se citesc cu plăcere, atracția venind din umoarea întristată, de-a dreptul depresivă, cu care poetul rostește premoniții amenințătoare. Valéry are nări fine, presimte stihiile belicoase care plutesc în aer, pregătind pulberea din care va izbucni cel de-al Doilea Război Mondial. Fără a fi un filosof cu capul mustind de scheme, Valéry e un reflexiv spontan, o natură lirică care, atunci cînd cade pe gînduri, dă îngrijorărilor o expresie clară.