Shakespeareland (II)

Este știut că, în numeroase rânduri, analiza și interpretarea receptării unui autor pornesc de la un material mult mai consistent decât acela oferit de opera scriitorului. În cazul marilor scriitori, William Shakespeare included, corpusul cercetării este uriaș, ceea ce dă și dificultatea considerabilă a întreprinderii lui George Volceanov din Întoarcerea la Marele Will sau Reconsiderarea canonului shakespearian. Anglistul și shakespearologul nostru a trebuit să parcurgă și să sistematizeze un întins material critic; să disocieze și să clasifice diferitele interpretări; să facă, nu o dată, o istorie a unei probleme, a unui element sau a unui aspect important dintr-un domeniu (devenit) atât de vast. Cartea de față oferă o lectură pasionantă și fiindcă, alături de punctul de vedere al lui Volceanov, avem în ea, rezumate și puse sub lupă, interpretările anterioare ale multor specialiști, mai ales britanici și nord-americani. Bibliografia de 20 de pagini de la sfârșit nu este una „adăugată“ cărții, cum se mai întâmplă, pentru a lua ochii și a epata pe necunoscători. Ea se regăsește, carte cu carte și studiu cu studiu, în paginile volumului care o cuprinde și o analizează critic. În toate capitolele și la fiecare palier de discuție, fie că e vorba despre „factorii care au contribuit la modelarea artistului“, despre succesivele aproprieri, una mai abuzivă decât alta, ale lui Shakespeare, despre „dezintegrarea“ sau, cu termenul lui Volceanov, reconfigurarea canonului shakespearian, despre stabilirea paternității unor piese ori despre analize propriu-zise pe text, fie deci că se vorbește despre biografie sau bibliografie, mediu și surse, precursori și rivali, cenzura elisabetană și iacobită și „dictatorii literari“ de mai târziu, despre multiplele contexte și, în centru, despre textul care le-a traversat, autorul nostru nu omite niciodată să se raporteze, doct și onest, la cei care l-au precedat. În felul acesta, pluralitatea interpretărilor este nu doar invocată, ci și ilustrată, prin exemplificări cu citate relevante, rezumări categoriale de poziții, comparări de versiuni uneori extrem de diferite asupra unui aceluiași subiect.

Demersul lui Volceanov constă în a „urca“ dinspre textele lui Shakespeare către toată această massă enormă de contribuții în shakespearologie și de a verifica validitatea unei ipoteze prin raportare la opera analizată atent de el și de alții. El se distanțează, inclusiv polemic, de cei care „teoretizează“ pornind vag de la Shakeaspeare și care încearcă să introducă în domeniu teorii nu neapărat extrinseci, dar fără legătură cu opera Marelui Will. Deși în câteva rânduri admite valoarea unor contribuții din domeniul studiilor culturale, autorul apreciază mai mult studiile literare. Totuși, Shakespeare este un autor atât de mare, încât pornind de la el se poate scrie într-o sumedenie de poziționări critice și teoretice. Pe jumătate în glumă, pe jumătate serios, Volceanov oferă într-un subcapitol din partea a patra două interpretări proprii… sensibil diferite pe marginea piesei lui Shakespare și Fletcher The Two Noble Kinsmen (tradus ca Doi veri de stirpe aleasă). Autorul expune ca pe un experiment personal ceea ce întâlnim de regulă în Shakespeareland, adică interpretări complet opuse asupra unui subiect: „Experimentul s-a desfășurat în două etape: într-un articol de conferință prezentat la Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iași am demonstrat că Doi veri de stirpe aleasă este un text eminamente patriarhal, cu o puternică tentă misogină; într-un alt articol, prezentat la Universitatea de Vest din Timișoara, am arătat contrariul, și anume, că Shakespeare este nu doar feminist sadea, ci și promotorul unor idei proto-marxiste, simpatizând cu personajele feminine de condiție umilă, cu o poziție socială marginală.“ (p. 323). Titlurile celor două articole sunt elocvente, în primul apărând, chiar și cu semnul întrebării, Patriarchal Politics, iar în al doilea regăsindu-se Subverted Patriarchy. Jocul lui Volceanov se dovedește serios și făcut posibil de text, nu fiindcă Shakespeare și Fletcher ar utiliza aici o ambiguitate de fond, plurisemantică (deși Marelui Will nu-i este străină maniera ambiguizării poematice ori filozofice a unei scene, a unui fragment sau chiar a unei replici dramatice), ci pentru că piesa are o intrigă secundară pe care analistul o pune în valoare. Tocmai analizând atent această intrigă secundară, de obicei ignorată sau minimalizată de critici, Volceanov va răsturna interpretarea devenită curentă. Dar iată mai întâi istoria receptării ei, la fel de pasionantă în modul în care știe să o schițeze și să o utilizeze critic autorul nostru. „Tonul l-a dat Coleridge în 1811, când i-a spus lui J. Payne Collier că «scenele de nebunie cu Fiica Temnicerului sunt o imitație vulgară după Hamlet; îi aparțin lui Fletcher și sunt atât de proaste, încât mă mir că s-a putut coborî până atât de jos»“. Într-o scrisoare, Shelley arată: „Întregii povești îi lipsesc discernământul și bunul simț. Cred că Shakespeare n-a scris un cuvânt din ea“. Spre sfârșitul secolului, în 1885, „Harold Littleday îi atribuia «mizeria din intriga secundară» exclusiv lui Fletcher“. Dintre shakespearologii de mai târziu, Muriel Bradbrook (pe care Volceanov o apreciază la superlativ) o numește pe Fiica Temnicerului o „parodie“ și un „bufon feminin“. Iar celebrul Harold Bloom, în masiva lui monografie dedicată lui Shakespeare, „n-are absolut nimic de spus despre intriga secundară a Verilor de stirpe aleasă“. Așa se poate aduce ceva realmente nou în exegeza lui Shakespeare: făcându-se istoricul unei probleme, cu documentarea minuțioasă asupra interpretărilor anterioare, și descoperin- du-se punctul sensibil – în cazul de față, nu al piesei lui Shakespeare și Fletcher, ci chiar al interpretărilor. Volceanov valorizează intriga secundară din Doi veri de stirpe aleasă, compară piesa cu Totu-i bine când se sfârșește bine și Măsură pentru măsură și nu ezită să se despartă de un întreg circuit al interpretărilor minimalizatoare: „Cât despre mine însumi, mărturisesc că mă uluiește insistența cu care criticii anglo-americani se încăpățânează s-o compare pe Fiica Temnicerului cu Ofelia“. Și mai jos: „Miopia estetică a privat generații întregi de critici de sesizarea analogiei dintre șiretlicul folosit de doctorul din Doi veri de stirpe aleasă și mai faimoasele trucuri de alcov din Totu-i bine când se sfârșește bine și Măsură pentru măsură.“ (p. 336). În fine, odată cu istoria receptării și amendarea punctului nevralgic, specialistul nu uită să demonstreze că se ajunge la Subverted Patriarchy: „intriga secundară a piesei, cu superbul și complexul personaj simplu numit Fiica Temnicerului, subminează atitudinea patriarhală a lui Tezeu, Palamon și Arcite.“ (p. 332). Demonstrația, desfășurată pe mai multe pagini, este impecabilă.

Extrem de interesantă și, ca de obicei la Volceanov, construită cu o excepțională acribie de cercetător este Partea a treia a cărții, în care se pune problema centrală: cum se reconfigurează, în ultimele decenii, canonul shakespearian. Nu este vorba aici despre contestările lui Shakespeare ca parte și vârf ale canonului literar occidental, ci despre canonul lui Shakespeare însuși: despre piesele care îl compun, unele pierdute, altele rescrise, unele scrise de Shakespeare, altele de el în colaborare. Aici e o întreagă discuție, sistematizată din nou de autor. Atribuirea paternității a provocat generații de specialiști, din mai multe domenii, care au venit cu mai multe grile pentru a-și putea formula concluziile. Au fost analizate „stilul, limba, imagistica, intriga și caracterizarea personajelor ca indicatori ai prezenței lui Shakespeare în text“ (p. 233), s-au aplicat markeri lingvistici, s-a urmărit know-how-ul lui Shakespeare, s-au făcut teste lingvistice socio-istorice computerizate, a fost depistată o „voce“ sau o „mână“ mai „fermă“ la Shakespeare decât la Fletcher, s-au făcut analize cantitative, s-a studiat problema „straturilor succesive ale textului“ din Macbeth, s-au urmărit „ticurile lingvistice“ ale lui Marlowe și markerii lexicali shakespearieni (o formă pronominală având 197 de ocurențe în 16 dintre piesele Marelui Will apare de 5 ori la Marlowe și niciodată la Kid). Detectivistica aceasta în interiorul textelor se completează printr-una în afara lor, în societatea și epoca în care Shakespeare a trăit și a scris. Probele „intrinseci“ și cele „extrinseci“ aduse au stârnit dezbateri aprinse în comunitatea academică, ajungându-se uneori la amenințări cu procese, precum în cazul lui Donald Foster, care a amenințat Cambridge University Press că va da editura în judecată dacă… va publica volumul lui Brian Vickers despre Falsificarea lui Shakespeare. Pentru a evita scandalul și procesul, editura „l-a convins pe Vickers să modifice titlul“, punând Falsificarea între ghilimele: „Counterfeiting“ Shakespeare.

Volumul lui Volceanov este unul de referință. El dublează critic performanța traducătorului cu același nume și a colegilor săi din proiectul noii integrale Shakespeare în limba română.