Poeme de Traian Ștef

Un vis

Era o sală cu multă larmă

Chipuri difuze cunoscute

Eu aștept în picioare lîngă ușă

Lîngă mine așteaptă de asemenea Gabriel

Doar noi știm ce așteptăm

Pe cine

Ușa se deschide cu grijă

Și intră

Mă îmbrățișează mai strîns ca altădată

Și-mi dau seama că am în mînă un pocal

De aur

Să i-l ofer

Și ezit

Mai departe nu știu ce s-a întîmplat

Îl întreb a doua zi pe Gabriel

Și-mi spune că el n-a văzut pocalul de aur

Că am băut vin roșu într-adevăr noi trei

Din pahare ca toate celelalte

Ce bine că nu i-am dat pocalul de aur la despărțire

Că nu mai aveam pe cine să întreb

Ce s-a întîmplat mai departe

De iarnă

Prietenii mei își amintesc

Că atunci

Cînd mergeam la bunici

În vacanța de iarnă

Era mult alb

Era zăpadă

Acuma nu doar că ar fi altfel zăpezile

Dar se topesc imediat

Sau nu mai sînt deloc

Și de vină ar fi schimbările climatice

Că nu mai putem urca dîmbul

Și la coborîre

Să ne răsturnăm cu sania în vale

Să stăm cu pantalonii înghețați

Pînă auzim de la mama strigare

Să ne cheme la mîncare

Acuma peste tot sînt oglinzi

La intersecții în magazine

În cabinele de probă

La frizerie oglinda urmărește

Toată operațiunea tunsului

Mîna cu foarfecele mișcîndu-se întruna

Iar cealaltă trecînd blînd prin păr

La sfîrșit frizerița ia altă oglindă

Și te întreabă dacă ești mulțumit

Cu ce oglindește oglinda mare din oglinda mică

La fel mă întrebă deunăzi dentista

Dacă îmi place cum culoarea coroniței noi

Se potrivește cu aceea a dinților vechi

Îmi ține oglinda în față

Eu o îndrept atingîndu-i ușor mîna

Să intrăm amîndoi în tablou

Și îi spun ceea ce nu apucasem să-i spun

frizeriței

Că de o vreme mă uit mai rar în oglindă

Că nu mie trebuie să-mi placă imaginea

Ci acelora care ocupă marginea

Poartă mască mănuși o bentiță colorată pe cap

Și cît timp lucrează în interiorul gurii mele

Îi văd de foarte aproape doar ochii verzi

Cum scapă uneori spre ai mei

Dar mai puțin decît o sclipire

Cît să lase o amintire

Pămîntul e împînzit de oglinzi

În care nu au loc amintirile

În care nu mai vreau să mă uit

Oricum nici ochiul nu folosește

Din potențialul creierului meu

Decît partea care i se cuvine

Și nu mă vede așa cum sînt

Cum nici oglinda nu mă arată așa cum sînt

Mai bine un scurt-circuit

În care se întîlnesc două ochiri

Într-un pliu

Într-un răstimp

Într-o deturnare spre Olimp

……………….

Ulicioara aceasta ajunge într-un cîmp

Cîmpul e străjuit de o pădurice de mesteacăn

Și plop

Unde se întîlnește ulicioara cu păduricea

E o masă și două bănci din lemn

O flanchează

De departe se vede o mogîldeață

Așezată cu fața spre drum

Și capul dat mult pe spate

Să vadă lumina de august

E un om

Frunzele unui plop tînăr

Au sclipiri argintii

Sub masă o cîrtiță completează mușuroiul

Cu pămînt proaspăt

Acuma îl recunosc

El e

Se ridică să-mi facă și mie loc pe bancă

Nu

Să ne întoarcem

Sîntem așteptați

……………………………….

Mi-e foarte clar

Pînă este cineva lîngă noi

Pînă simțim că este cineva

Sau este ceva lîngă noi

Cineva-ceva care ne însoțește

Nu murim

Unui prieten îi este foarte frică de moarte

Și îl însoțește urletul cuiva

Care nu i s-a arătat

E bine și așa

Nu va muri

Cît timp îl va simți atît de aproape

Doar atunci cînd va urla el însuși

Și vibrația corzilor corpului

Nu va fi percepută nici de acel cineva-ceva

Atunci lucrurile devin problematice

Atunci

Și nici atunci

Așa că mai bine să aștepăm

Fără teamă

De asta sînt sigur

………………………..

Nu-mi aduc aminte

Poate nici atunci nu știam

De ce îmi era frică

Mai mult seara

De întuneric sau de lumina felinarului

Cînd ieșeam cu vreo treabă în curte

Era cel mai vechi obiect al casei

O lucrătură fascinantă din aramă

Strămoșii puteau ieși din amprentele

Din umbrele din corpul cu feștila

Cum ieșeau vocile

Din primul aparat de radio

Pe care l-am văzut și în care erau oameni

Toate acestea numai atunci erau posibile

Acuma este prea multă lumină

Și pătrunde peste tot

Nu lasă un cotlon liber

Pentru spiritul locului

Sau o zeitate

Cum aș vrea la vîrsta asta

Să am lîngă mine

Ca Ulise