Un vis
Era o sală cu multă larmă
Chipuri difuze cunoscute
Eu aștept în picioare lîngă ușă
Lîngă mine așteaptă de asemenea Gabriel
Doar noi știm ce așteptăm
Pe cine
Ușa se deschide cu grijă
Și intră
Mă îmbrățișează mai strîns ca altădată
Și-mi dau seama că am în mînă un pocal
De aur
Să i-l ofer
Și ezit
Mai departe nu știu ce s-a întîmplat
Îl întreb a doua zi pe Gabriel
Și-mi spune că el n-a văzut pocalul de aur
Că am băut vin roșu într-adevăr noi trei
Din pahare ca toate celelalte
Ce bine că nu i-am dat pocalul de aur la despărțire
Că nu mai aveam pe cine să întreb
Ce s-a întîmplat mai departe
De iarnă
Prietenii mei își amintesc
Că atunci
Cînd mergeam la bunici
În vacanța de iarnă
Era mult alb
Era zăpadă
Acuma nu doar că ar fi altfel zăpezile
Dar se topesc imediat
Sau nu mai sînt deloc
Și de vină ar fi schimbările climatice
Că nu mai putem urca dîmbul
Și la coborîre
Să ne răsturnăm cu sania în vale
Să stăm cu pantalonii înghețați
Pînă auzim de la mama strigare
Să ne cheme la mîncare
Acuma peste tot sînt oglinzi
La intersecții în magazine
În cabinele de probă
La frizerie oglinda urmărește
Toată operațiunea tunsului
Mîna cu foarfecele mișcîndu-se întruna
Iar cealaltă trecînd blînd prin păr
La sfîrșit frizerița ia altă oglindă
Și te întreabă dacă ești mulțumit
Cu ce oglindește oglinda mare din oglinda mică
La fel mă întrebă deunăzi dentista
Dacă îmi place cum culoarea coroniței noi
Se potrivește cu aceea a dinților vechi
Îmi ține oglinda în față
Eu o îndrept atingîndu-i ușor mîna
Să intrăm amîndoi în tablou
Și îi spun ceea ce nu apucasem să-i spun
frizeriței
Că de o vreme mă uit mai rar în oglindă
Că nu mie trebuie să-mi placă imaginea
Ci acelora care ocupă marginea
Poartă mască mănuși o bentiță colorată pe cap
Și cît timp lucrează în interiorul gurii mele
Îi văd de foarte aproape doar ochii verzi
Cum scapă uneori spre ai mei
Dar mai puțin decît o sclipire
Cît să lase o amintire
Pămîntul e împînzit de oglinzi
În care nu au loc amintirile
În care nu mai vreau să mă uit
Oricum nici ochiul nu folosește
Din potențialul creierului meu
Decît partea care i se cuvine
Și nu mă vede așa cum sînt
Cum nici oglinda nu mă arată așa cum sînt
Mai bine un scurt-circuit
În care se întîlnesc două ochiri
Într-un pliu
Într-un răstimp
Într-o deturnare spre Olimp
……………….
Ulicioara aceasta ajunge într-un cîmp
Cîmpul e străjuit de o pădurice de mesteacăn
Și plop
Unde se întîlnește ulicioara cu păduricea
E o masă și două bănci din lemn
O flanchează
De departe se vede o mogîldeață
Așezată cu fața spre drum
Și capul dat mult pe spate
Să vadă lumina de august
E un om
Frunzele unui plop tînăr
Au sclipiri argintii
Sub masă o cîrtiță completează mușuroiul
Cu pămînt proaspăt
Acuma îl recunosc
El e
Se ridică să-mi facă și mie loc pe bancă
Nu
Să ne întoarcem
Sîntem așteptați
……………………………….
Mi-e foarte clar
Pînă este cineva lîngă noi
Pînă simțim că este cineva
Sau este ceva lîngă noi
Cineva-ceva care ne însoțește
Nu murim
Unui prieten îi este foarte frică de moarte
Și îl însoțește urletul cuiva
Care nu i s-a arătat
E bine și așa
Nu va muri
Cît timp îl va simți atît de aproape
Doar atunci cînd va urla el însuși
Și vibrația corzilor corpului
Nu va fi percepută nici de acel cineva-ceva
Atunci lucrurile devin problematice
Atunci
Și nici atunci
Așa că mai bine să aștepăm
Fără teamă
De asta sînt sigur
………………………..
Nu-mi aduc aminte
Poate nici atunci nu știam
De ce îmi era frică
Mai mult seara
De întuneric sau de lumina felinarului
Cînd ieșeam cu vreo treabă în curte
Era cel mai vechi obiect al casei
O lucrătură fascinantă din aramă
Strămoșii puteau ieși din amprentele
Din umbrele din corpul cu feștila
Cum ieșeau vocile
Din primul aparat de radio
Pe care l-am văzut și în care erau oameni
Toate acestea numai atunci erau posibile
Acuma este prea multă lumină
Și pătrunde peste tot
Nu lasă un cotlon liber
Pentru spiritul locului
Sau o zeitate
Cum aș vrea la vîrsta asta
Să am lîngă mine
Ca Ulise