Amintiri de lectură

Ca și în cazul speței umane, nu este cu putință darea unei definiții complete în privința personajelor, deoarece, asemenea indivizilor cu identități reale, „ființele de hârtie“ sunt unicate. Desigur că mă refer la acele personaje viabile, care se ridică la un înalt grad de reușită estetică, unele dintre ele chiar cochetând cu eternitatea. Totuși, există posibilitatea de a aduce personajele la un același numitor comun al similitudinilor de grup – procedeu care ține, în primul rând, de modul de înțelegere profundă a condiției umane. Mare pasionat de lectura prozei și a teatrului, Horia Gârbea știe ce anume trebuie fișat și dezvoltat atunci când face „caracterizarea personajelor principale“, unde trebuie să-și limiteze „descrierea“ lor, cum se ajunge la schițarea unei imagini elocvente pentru a o include într-un chenar categorial. Demersul din culegerea de eseuri Minunata viață a personajelor (Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2020) este subsumat intenției de a reține liniile de convergență care fac posibilă reducerea la unitate a unei mulțimi de personaje ca să intre în cadrele unor eseuri de tipologie literară.

Dacă este să mă gândesc la cele trei raporturi pe care le poate stabili cineva cu el însuși, cu universul și cu societatea, în eseurile din cartea Minunata viață a personajelor este scos precumpănitor în evidență ultimul dintre ele. În fiecare dintre texte, Horia Gârbea trasează câte o particularitate dintre multiplele și complicatele rețele de relații pe care personajele le întrețes cu lumea. Comportamentele lor fiind asemănătoare mai ales în privința manifestărilor exterioare, eseistul încearcă să sesizeze coincidența actelor fiecăruia dintre ele cu ale altuia, pentru a fi încadrabile acelorași dimensiuni sociale cu modificări neesențiale. Este motivul pentru care scrierile în care autorii s-au axat excesiv sau exclusiv pe tribulațiile universului lăuntric al personajelor și pe speculațiile lor metafizice nu au servit interpretărilor.

Lumea minunată a personajelor adunate de Horia Gârbea între copertele cărții sale nu acuză neliniști cu semnificație metafizică. Filosofia de viață a protagoniștilor pare să fie astfel justificată de eseist: „Dacă se duce dracului rapița, ce să te mai cufunzi în reverii?“ (p. 71). Deși câteodată se bat în parte („Trebuie să vrei! auzi! Fiindcă-ți trag palme, mă-nțelegi!“ – amenință prevenitor, cu tact pedagogic, Mache), personajele arareori ajung la cremenal, deoarece cumpătul nu prea și-l pierd în fața crizelor de tot felul, iar conflictele sunt aplanabile. Horia Gârbea coboară împreună cu personajele și cu întâmplările lor în „le bon vieux temps”, el fiind convins că o trecere în revistă a vieții lor, în datele ei cele mai palpabile, se confundă cu însăși istoria societății românești din ultimii 150 de ani.

Desigur că momentele din viața personajelor de odinioară surprinse în secvențe de epocă sunt mai interesante decât acelea reconstituite din documente și cu ajutorul ipotezelor. Purtat de această îndreptățită convingere, eseistul distinge situații, relații și tipuri alese dintr-un fond exemplificator care nu se dorește – nici nu are cum – a fi exhaustiv, ci semnificativ. Sunt alese contexte care să slujească, într-o manieră cât mai eficientă, ilustrării unor trăsături comune pentru tipologiile propuse. Iar aceasta, în condițiile în care un personaj sau altul are o logică proprie a construcției, este egal cu sine însuși chiar și atunci când este contradictoriu în actele sale: „Personajele sunt oameni care, chiar dacă au ales calea bisericii [,] nu sunt ocoliți de nici un defect uman[,] dar nici de vreo calitate, de pildă aceea de a avea umor. Ei își fac reciproc farse, își imită cu haz superiorii, găsesc plăcere în traiul bun. Nu sunt desigur niște sfinți, dar nici nu păcătuiesc de moarte“ (p. 93).

Prin tipologiile selectate, Horia Gârbea ne întărește convingerea că literatura română formează nu doar un sistem, ci că este supusă și unui proces evolutiv ce urmează mersul societății, la punctul de intersecție a seriei temporale cu seria spațială, într-o lume de bazar, aflată în plină forfotă. Eseistul caută, în schițarea tipologiilor propuse, atât cauze ordonatoare, cât și efecte revelatoare prin construcția unui fel de personaj-constelație, în sensul că fiecare dintre personaje poate deveni începutul sau centrul demersului interpretativ.

Personajele din lumea minunată a lecturilor lui Horia Gârbea sunt văzute cu ochiul emoțional, nu cu acela vizual. Redactate preponderent în stil indirect liber, cu o foarte bună doză de umor și de spirit ludic, eseurile sunt tributare mai mult amintirilor de lectură decât referințelor critice. „Trebuie să știi să recunoști un personaj, dar și personajul trebuie mai mult sau mai puțin să atragă atenția“, spunea Boris Tomașevski în Teoria literaturii. Poetica (Editura Univers, 1973, p. 277). Neîndoios că doar cele mai reușite personaje pot să atragă atenția, iar eseistul știe să le împingă cu discreție în avanscenă pentru a-și declama rolul vieții lor. Este o scenă a vieții făcută de Horia Gârbea să fie accesibilă și atractivă prin varietatea și pitorescul ei. „Să juri că devine ca la teatru“, după cum reflecta cândva Nae Girimea.