„Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pînă acum aşa de puţin format încît ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvîntului, este d. Mihail Eminescu.“ Comentînd cu studenţii acest enunţ maiorescian din Direcţia nouă în poezia şi proza română, le atrăgeam atenţia asupra faptului că recunoaşterea lui Eminescu drept „poet în toată puterea cuvîntului“ iese întărită pentru că apare după enumerarea unui şir de obiecţii („blazat în cuget“,“iubitor de antiteze cam exagerate“ etc.). Expresia „dar în fine“, sinonimă cu „totuşi“, în opoziţie cu subînţelesul „deşi“, evocă un aforism francez: „Le véritable amour n’est pas l’amour parce que, c’est l’amour quoique“. Peste cîteva zile, o studentă m-a abordat pe coridor, rugîndu-mă să-i repet aforismul citat la curs. Suna, probabil, în consens cu o dilemă personală a ei.
Este timpul să observăm că o seamă de poezii eminesciene au, în armătura lor, binomul „deşi/totuşi“, ca o confirmare specifică a principiului enunţat de Gaston Bachelard: „Nu se face poezie în sînul unei unităţi, unicul nu are proprietate poetică.“ Exemplul cel mai cunoscut este Floare albastră, cu al său vers final, „Totuşi este trist în lume !“. Resimţit ca incongruent de către unii editori (I. Scurtu, G. Ibrăileanu, M. Dragomirescu şi alţii), „Totuşi“ a fost înlocuit arbitrar cu „Totul”. Lucrurile vor fi lămurite, convingător şi definitiv, de către Vladimir Streinu: „Lipseşte în adevăr un «deşi» care să clarifice pe dificilul «Totuşi»? Logicienii limbajului poetic pot fi liniştiţi : nu lipseşte, e filigranat însă în transpuneri metaforice de la primul vers al poeziei pînă la ultimul, pe care îl luminează.“1 „Versul cel mai controversat al poeziei“, conchide criticul, „trebuie să fie înţeles prin raportarea nu limitativ la versurile imediat anterioare, ci la implicaţiile, strofă cu strofă, ale poeziei întregi.“2
Anterior Florii albastre, resortul poetic al binomului „deşi/totuşi“ poate fi identificat de cel puţin trei ori : în Venere şi Madonă, Înger de pază şi Înger şi demon. Strofa finală din Venere şi Madonă răspunde cu „totuşi“ incriminărilor acumulate în şase strofe anterioare: „Şterge-ţi ochii, nu mai plînge !… A fost crudă-nvinuirea,/ A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond./ Suflete !/ de-ai fi chiar demon, tu eşti sîntă prin iubire,/ Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.“ În Înger de pază, consubstanţierea demonului cu îngerul sigilează finalul poeziei: „Ori poate!… O,- nchide lungi genele tale,/ Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale –/ Căci tu – tu eşti el.“ Altfel spus, „deşi“ îngerul a fugit, „totuşi“ demonul îi reface prezenţa. Tot astfel, în Înger şi demon, strofa finală realizează sinteza contrariilor: „Am armat pămîntul ista, vremea mea, viaţa, poporul,/ Cu gîndirile-mi rebele contra cerului deschis;/ El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis/ Pe un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i … e amorul.“
Cele trei poeme aparţin începuturilor colaborării lui Eminescu la „Convorbiri literare“, adică intervalului 1870-1873. Peste opt ani, Luceafărul prezintă o textură complexă de „deşi“ şi „totuşi“, care marchează toate articulaţiile edificiului şi îi imprimă toate tensiunile. Este suficient să amintim o singură strofă pentru a regăsi, decisiv, binomul: „– O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată,/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată.“ „Deşi“, de altminteri, apare chiar în text: „Deşi vorbeşti pe înţeles,/ Eu nu te pot pricepe.“
Elegia Adio, reliefînd contrastul dintre identitatea peisajului şi vremelnicia sentimentelor umane, îl promovează explicit pe „totuşi“: „Şi dacă luna bate-n lunci /Şi tremură pe lacuri,/ Totuşi îmi pare că de-atunci/ Sunt veacuri.“ În Odă (în metru antic), relaţia dintre primele două strofe expune conflictul cu desăvîrşită claritate: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată“ („deşi“)/ „Cînd deodată tu răsărişi în cale-mi“ („totuşi“). Aceeaşi limpezime a opoziţiei ne întîmpină în poemul Te duci…: „Te duci şi rău n-o să-mi mai pară/ De-acum de ziua cea de ieri“ versus „Redă-mi comoara unei clipe/ Cu anii-i de păreri de rău !“
Două poeme postume (Pierdută pentru mine, zîmbind prin lume treci şi Gelozie) evocă, la distanţă de ani, raportul „deşi/totuşi“ din Venere şi Madonă : „Spuneţi-mi cum că faţa o mască e de ceară/ Şi mai mult o să crească iubirea mea amară !/ Că-n lupanar văzut-o-aţi jucînd, bătînd din palme,/ Şi o să-mi par-un înger, în gîndul lui cu psalme !/ Spuneţi de ea tot răul de vreţi să-nnebunesc :/ Că-i heteră, un monstru, că-i Satan – o iubesc !“ (Pierdută pentru mine, zîmbind prin lume treci); „Cînd te-am văzut, femeie, ştii ce mi-am zis în sine-mi ?/ N-ai să pătrunzi vrodată înluntrul astei inemi./ Voi pune uşii mele zăvoare grele, lacăt,/ Să nu pătrun- ză-n casă-mi zîmbirea ta din treacăt./[…] Dar m-ai învins… Pătruns-ai a inimei cămări/ Ş-acum luceşti ca steaua fatală peste mări/ Pe gîndurile mele…“ (Gelozie).
Poemul Apari să dai lumină, pe care T. Vianu îl pune în legătură cu mitul lui Pygmalion3, inversează termenii conflictului erotic. „Zîna cu farmece cereşti“, al cărei chip de marmură e adăpostit în templu, nu este alta decît Afrodita. Răceala şi neînduplecarea zeiţei poartă în ele asprimea unei legi, pe care patetica implorare a poetului izbuteşte totuşi s-o înfrîngă: „Dar, te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,/ Mai mîndră, tot mai mîndră la fiecare pas…/ Visez, ori e aievea ? Tu eşti în adevăr ? /Tu treci cu mîna albă prin viţele de păr ?/ Dacă visez, mă ţine în vis, privindu-mi drept …/ O, marmură, aibi milă să nu mă mai deştept !“
Multe lucruri din lumea în care trăim stau sub semnul lui „deşi“ şi „totuşi“. O conjuncţie şi un adverb, ambele concesive, ne ritmează constant existenţa.
_____________________
1 Vladimir Streinu, „Floare albastră“ şi lirismul eminescian, în Studii eminesciene. 75 de ani de la moartea poetului, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 474.
2 Ibid., p. 474-475.