„Măi, pe tine cărțile te-au stricat de cap,
așa că pentru început
te dau afară din toate fotografiile tale,
te tai, te șterg!
Dacă în fotografiile cu tine plouă,
te dau afară din ploaie,
dacă în fotografiile tale ninge,
te dau afară din ninsoare!
Dacă în fotografiile în care ești și tu prezent,
peste dealuri,
a căzut bruma,
te dau afară din brumă.
Te dau afară din toate fenomenele naturii
care sunt în fotografiile tale!
Și scot din bibliotecă toate cărțile scrise de tine
și tai cu pixul cuvintele: soare, lună, zi, noapte,
apă, foc,
iarnă, vară, cald, frig, gheață și altele.
Iar după asta poți liniștit să-ți arunci cărțile la
gunoi,
că nu le mai citește nimeni.
Așa, ca să realizezi și tu că fenomenele naturii
sunt mai
importante decât literatura
pentru sufletul omului!“
Și în fața mea, iubita mea cea mică și nervoasă a
luat pixul în mână
și m-a tăiat din fotografia în care eu, îmbrăcat în
palton
albastru,
călcam prin ninsoare, din traversă în traversă,
pe calea ferată
din curtea Uzinei de Utilaj Greu.
A făcut, pur și simplu, un X negru și apăsat
peste capul meu din fotografie, încât nu a mai
rămas
decât un om fără cap ce călca nesigur din
traversă în traversă,
printr-o ninsoare grozavă, pe o cale ferată.
Acum în fotografie a rămas doar ea, într-un colț,
ea care lucra la atelierul de vopsitorie,
ea îmbrăcată într-o salopetă roșie,
cu pistolul de vopsit ridicat deasupra capului,
vopsind, în galben, un autobuz.