O istorioară despre prezența neantului în viețile noastre

Am trecut de curând prin- tr-o încercare neobișnuită pe care îmi iau libertatea s-o prezint în această pagină. Așa cum am anunțat chiar într-un număr din România literară, unul dintre motivele principale ale retragerii mele din funcțiile pe care le dețineam a fost proiectul literar în care eram prins: scriam un roman și aveam nevoie de timp și de concentrare a eforturilor pentru a pune pe hârtie (se va vedea, e hârtie virtuală, nu reală…) ceea ce imaginam. E vorba despre o construcție epică de mare întindere, complicată ca structură, cu personaje numeroase, ale căror deveniri/ transformări de sine/ destine se împletesc pe parcursul a vreo cincizeci de ani. M-am ținut de plan, m-am ținut de cuvânt (și de cuvinte) și m-am înhămat la trudă. Scrisesem și în lunile precedente, dar, de la sfârșitul toamnei, am scris zilnic, fără să mă abat de la programul stabilit, în medie patru pagini pe zi. A fost o muncă epuizantă, de care cel puțin eu, unul, nu mă simt în stare a doua oară. Iar în dimineața zilei de 18 ianuarie ajunsesem la circa trei sute de pagini de carte și mai aveam de scris încă aproximativ două sute, pentru a duce la capăt narațiunea. (A, să nu uit cel mai important detaliu al întâmplării: îmi scriu cărțile direct pe laptop.) Habar n-am dacă ce scrisesem era un text valoros: eu scriu și rescriu, șterg și completez, iar ceea ce realizasem era doar forma brută, la prima mână; urma s-o șlefuiesc, urma să adaug elementele de finețe, care s-o individualizeze. Însă, fără îndoială, însemna o performanță prin intensitatea specială a implicării, prin strădania depusă.

Ei, și în dimineața aceea fatidică, în loc să selectez și să șterg, așa cum intenționam, o frază din pagina la care lucram (și care apărea pe ecran), am șters, printr-o manevră greșită, întreg textul dinainte și am continuat să redactez fără să-mi dau seama decât prea târziu ce se petrecuse. Cert este că tot edificiul s-a prăbușit, a fost înghițit de neant (de fapt, s-a întors acolo). Totul s-a pierdut. Nu, n-aveam textul salvat pe o memorie externă și nici nu mi-l expediasem mie însumi pe internet. Lipsă de precauție de neiertat. Care e totuși scuza că nu luasem aceste elementare măsuri de protecție? Întâi, până atunci nu dădusem cu capul de pragul de sus, ca să zic așa, cu alte cuvinte nu pățisem niciodată un asemenea necaz, deși scrisesem destule cărți astfel, direct pe laptop; și doi, textul meu se modifica de la o zi la alta, întruna, și ar fi trebuit să repet de prea multe ori operația – zilnic.

Sentimentul care m-a copleșit în momentul când am conștientizat catastrofa este indescriptibil. Te simți deposedat de o parte prețioasă a ființei tale (atunci ți se pare chiar cea mai prețioasă!). Te simți ca și când s-ar fi năruit un fel de imobil cu multe etaje, un fel de cetate în zidurile căreia ți-ai pus sufletul și mintea. Să pierzi doar un capitol, să pierzi doar o scenă, să pierzi doar o pagină sau două pagini cu câteva formulări/ replici la care ții și tot este ceva îngrozitor, cu care gândul tău nu se poate împăca. Dar să pierzi trei sute de pagini scrise înseamnă să pierzi toată acea imensă țesătură de cuvinte, o lume întreagă pe care o construiseși cu migală, smulgând-o din neant, din întunericul nesfârșit al increatului (e prea patetic și afectat spus?), adică este un cataclism de proporții inimaginabile.

Evident, am făcut încercări să recuperez textul. Am apelat la IT-iști pricepuți. Fără succes. Cu ajutorul lui Varujan Vosganian (iată că există scriitori care-ți oferă ajutorul, în loc să jubileze la nenorocirea care te-a lovit!), niște specialiști în domeniu au reușit să salveze totuși vreo cincizeci de pagini de la început, din cele trei sute: textul este extrem de alterat (grupuri de litere lipsă și înlocuite cu semne bizare, părți de cuvinte lipite nefiresc între ele). Cu caznă și răbdare, totuși el se poate restaura. Acum, când fac aceste însemnări, alți inițiați ai computerelor, prin bunăvoința, de data aceasta, a colegului meu Răzvan Voncu, au coborât în măruntaiele laptopului ca-n adâncul oceanului și îi cercetează memoria, căutând să scoată la suprafață relicve din încercarea mea epică. Dacă vor izbândi, va fi o minune.

Dacă nu, am să reiau scrierea construind pe temeiul celor cincizeci de pagini salvate. Căci sunt dator cu povestea aceasta. Se intitula și se intitulează Marea carte a uitării. (Ce potriveală!…) Cu siguranță, nu va mai fi ce a fost. Să vrei să reconstitui atâta materie verbală este ca și când ai spera să repeți la fotbal o fază care ți-a ieșit o dată, printr-o favoare a sorții – de pildă, să vrei să dai de mai multe ori la rând gol din corner: e imposibil. Nici ritmul nu va mai fi același. Ceea ce urma să se încheie în câteva luni va dura acum doi-trei ani, asta în cazul fericit că mă țin curelele și că am zile. Aceasta e situația: cum aminteam, neantul intră în viețile noastre pe tot soiul de căi neașteptate, își impune dictatura și ne arată subliniat cât de efemer este ceea ce ne străduim să clădim.

P.S. Între timp, lucrurile au evoluat rapid și surprinzător, iar lamentația mea a rămas fără obiect. Deznodământul istorioarei e altul acum: unul fericit. Au fost recuperate circa 230 de pagini, din cele trei sute! Nu am cuvinte să le mulțumesc celor care au izbutit miracolul acesta, ca un fel de întoarcere din morți a textului meu. De fapt, nu doar deznodământul e altul, ci întreaga istorioară stă în altă lumină. Deși nu e în favoarea mea să recunosc, în loc să fie o istorioară despre neant, cum credeam, se pare că este una despre (tot cu ne încep și aceste cuvinte) nesăbuință și chiar neghiobie (ale personajului-narator însuși).