La Editura Cartea Românească, a apărut recent o operă insolită: Întâmplări cu Daniel și Nicole și Epistolar de Mioara Apolzan. Volumul e unul masiv și are în realitate doi autori. Partea de Epistolar, care acoperă 300 din cele 400 de pagini, cîte are volumul, cuprinde scrisori ale istoricului literar Mioara Apolzan (1944-2019), cunoscută și ca prozatoare, către soțul ei, Sorin Apolzan, dar și ale acestuia către soția sa. Epistolele datează din octombrie 1965 pînă în iunie 1968, iar jurnalul Mioarei Apolzan, referitor la nepoții săi (copiii fiicei, Oana), pe nume Daniel și Nicole, începe în 2002, anul nașterii lui Daniel, și se încheie în 2017. Cam patruzeci de ani despart cele două capitole ale lucrării.
Jurnalul a fost scris de Sorin Apolzan la dictarea soției lui. În ultimii 30 de ani din viață, ea a fost afectată de o boală care a împiedicat-o să meargă, iar mai tîrziu chiar să scrie. O scurtă notă lămurește acest aspect, esențial pentru înțelegerea situației în care a fost realizat jurnalul. O explicație indirectă a jurnalului stă și în natura epistolarului. Este un roman în scrisori, romanul de dragoste a doi foarte tineri intelectuali obligați să stea la distanță: Mioara face studii de filologie la Cluj, Sorin studiază ingineria la București, face stagiul militar și apoi își începe cariera tot departe de logodnica, apoi soția lui. Între ei este o mișcătoare și totală afecțiune, dublată și consolidată de afinitate și prietenie intelectuală. Povestea lor nu este una precum a lui Paul et Virginie, necum ca a lui Romeo și a Julietei (familiile lor caută să-i ajute pe cei doi tineri), nu are de-a face cu păcatul relației dintre Paolo și Francesca ori cu năbădăile care pigmentează destinele lui Antoniu și-al Cleopatrei.
Cei doi fac față dificultăților, vremurilor grele și distanței dintre ei, în primul rînd, care se menține și după nașterea fiicei lor, Oana. Totul grație unei comunități de viziune, înțelegerii depline, aproape telepatice, spiritului de intelectuali fini care îi caracterizează și îi fortifică în deplinătatea dragostei lor, ce devine extrem de mișcătoare și seducătoare pentru cititor. Printre rîndurile scrisorilor se întrevăd clar seriozitatea celor doi, trăinicia sentimentelor, lipsa frivolității și o nobilă resemnare în fața împrejurărilor inevitabile. Ei încearcă și în parte reușesc să facă față unei situații nedorite, care se prelungește pe cîțiva ani prin forța dragostei, firește, dar și a minții, a rațiunii dominante și, mai ales, prin capacitatea lor de a scrie unul altuia. Cei doi logodnici sînt, sau în orice caz devin, niște veritabili scriitori! Ei izbutesc să umple golul și distanța care îi separă prin miracolul cuvintelor puse pe hîrtie. Cititorul va reface – minunîndu-se și aderînd la situație – felul în care Sorin și Mioara clădesc între ei un pod de cuvinte scrise.
Într-o tabletă din „temele“ sale, Nicolae Manolescu, întîmplător sau nu fratele lui Sorin Apolzan, a rezumat o poveste japoneză. Un îndrăgostit aflat departe de iubita lui îi trimite acesteia, legate de piciorul unei păsări, hîrtia, pensula și tușul necesare unei corespondențe care va suplini, prin puterea caligrafiei, lipsa. Să fi avut criticul în vedere experiența celor doi apropiați ai săi? Oricine este departe de persoana iubită (la trei străzi, sute sau mii de kilometri, nu contează) cunoaște alinarea scrisului compensator. Ea este cu atît mai mare – ca în acest caz – cu cît scrisorile sînt mai bogate în idei, mai inspirate, mai meșteșugite stilistic.
Pentru Mioara (acum imobilizată de maladie) și Sorin Apolzan (devotat exemplar soției sale), experiența se va repeta într-un fel, peste decenii. Fiica lor, Oana, și nepoții pe care-i capătă de la ea sînt peste o lățime de Europă și încă un ocean. Bunicii, deja septuagenari, găsesc resurse de a străbate distanțele, iar Mioara să dicteze un jurnal impresionat, versiune în proză și de secol XXI, a celebrei L’Art d’être grand-père (aici mère), complicată de imensitatea unei jumătăți de glob terestru.
Cartea cuplului inseparabil Mioara și Sorin Apolzan este o mărturie a puterii dragostei, dar și a puterii scrisului. Cele două pot desființa distanțele. Mai mult decît orice ficțiune, această poveste adevărată convinge și emoționează.