Trăiesc din amintiri. Dominant din savoarea lor. Ce norocoasă sînt! Și cît de recunoscătoare!… Dacă cineva mă întreabă, cu ocolișurile binecunoscute și adîncite în șabloane, ce vîrstă am… stau pe gînduri și ezit să răspund. Nu din cochetărie. Memoria descarcă fără control, ca într-un film derulat de un aparat dereglat, zeci și zeci de imagini. Înainte, înapoi. Secvențe scurte. Sugestii. Mirosuri. Pagini din cărți cu rînduri subliniate, figuri, expresii, atitudini, sunete, intensități de stări, emoții, vibrații, culori, parfumuri, lumini fel de fel, mîini, forme rotunde, fără colțuri, senzații plăcute, foarte, văluri transparente, stranii, care abia se ridică ca să se coboare iarăși încărcate de mister. Caruselul îmi învîrtește mintea mai repede, și mai repede. Nu amețesc. Nu mi se declașează sindromul vestibular. Uneori plîng. Înfundat, cu o disperare care face implozie în ce a mai rămas înăuntrul meu. O căldură imensă, însă, dulce și parșivă mi se vîră în ochi, în mațe, peste tot. A fost bine pe pămînt. Ce am trăit, cît și cîte am văzut, cîți oameni am întîlnit, cîte spectacole am văzut în lumea asta mare, ce tipuri de experiențe, numărul lor halucinant, plecările spre alt Univers și întoarcerile, locurile, întîmplările fără egal m-au tot purtat cumva în grabă peste timp și timpuri, peste clipă, fără să mai ating pămînt sau apă, plutin pe deasupra, deseori în transă. Mă întrebam pe furiș de ce este atît de mult și atît de dens, de ce timpul are alte granițe și toleranțe pentru mine. Îmi răspundeam mai mereu că am să mor tînără și de aceea mi se derulează viața pe repede înainte cu muuuulte, multe, multe ca și cum aș trăi nouă sute și ceva de ani. Ca și cum sînt în Vechiul Testament. De fapt, asta îmi vine să spun. Am o vîrstă pe care biologicul meu o măsoară în alte unități. Iar calculele cam atît estimează. Sînt o femeie în jur de nouă sute de ani. Și nu am oglindă. Nici oglinjoară.
Trăiesc din amintiri. Dominant din savoarea lor.
Nu mai știu unde sînt. Aici, pe pămînt sau departe, departe, în lumile mele.
Zilele din urmă sînt imprecise, fără contur clar. Ca fotografiile mișcate. Asta îmi dă și un soi de libertate. Pot să imaginez ce vreau, pot să dau ce clarități sau umbre am chef, pot să decupez la infinit fragmente desprinse de realitate. Sfîrșitul anului își prelungește vlăguiala în începutul cel nou. Mi se pare că n-avem nici un haz. Noi, cei de azi. Că ne tîrîm și că habar nu mai avem să trăim, să ne bucurăm de cel/cei de lîngă noi, de ce este ieşit din şabloane, de nebunia şi fascinaţia detaliilor vieţii. Totul este de consum. Însăși existența noastră. Și nu facem mare lucru ca să ne eliberăm de povara acestei anulări. E ca un blestem. Ne sustragem apropierii umane, cu tot ce implică asta. De ani de zile stau și mă minunez de febra sms-urilor ce îmbolnăvește omenirea în preajma sărbătorilor. Ca o bifare de acțiune politicoasă. Cool. Această formă de comunicare ne îndepărtează, cred, și mai tare unii de ceilalți. Uniformizează complet personajele, expeditorul și destinatarul, parfumul fiecăruia și al relației lor. Nu ne putem privi desenul personal al scrisului, nu putem auzi ritmul respirațiilor, emoțiile sau absența lor, nu putem evada din tăceri…
Astăzi, oare, ce aş mai putea să zic?
La începutul unui an, în vîrful unui deal cuprins de melancoliile iernii și ale tentativelor de a mă regăsi a sosit din norii plumburii vestea morții lui Clody Bertola. M-a afectat mai tare decît am crezut. Am privit ore în șir jocul luminii unei lumînări. Nu am cunoscut-o niciodată și, în mod paradoxal, mi s-a părut întotdeauna că ne știm prea bine. Fiind prezentă în destinele și amintirile unor oameni care înseamnă foarte mult pentru mine, am avut senzația, mereu, că este și în mine. Că am avut contact direct, într-o formă sau alta, că ne știm bine. Cîteva din poeziile lui Emil Botta, copiate pe coli A4 cu scrisul meu de puștoaică rebelă, m-au însoțit peste tot, în schimbările din viața mea. Am pierdut și rătăcit destule. Ele, însă, m-au însoțit nesmintit. S-au strecurat printre alte obiecte, printre paginile cărților, s-au pus la adăpost de uitare. Au stat agățate pe rafturile bibliotecii ca ochii să le întîlnească mereu. De multe ori, m-am gîndit că ceva din tensiunea lor conține și iubirea lui Botta, neîmpărtășită, pentru Clody. De asta să le fi copiat și păstrat? Am recompus-o pe această actriță, pe această femeie fabuloasă din fragmente. De tot felul. Din zeci și zeci de povești și tot atîtea voci de povestitori. Din ochii lui Pintilie. Din cheful de viață al lui Rebengiuc. Din tăcerea lui Liviu Ciulei și lumina candelei veșnic aprinsă pentru ea, într-o mică firidă din casa lui. Din emoția Marianei Mihuț care păstrează trusa ei de machiaj. Din pipa nostalgică a lui conu Alecu Paleologu. Din anumite detalii ale lui Paul Bortnovschi, desenate aleatoriu pe niște foi din atelierul lui. Din zîmbetul tandru care se așeza pe fața lui Moțu Pittiș cînd vorbea despre ea. Din unele amănunte, nu multe, ale lui George Banu. Din forța unor scene foarte, foarte scurte, pe care mi le amintesc vag din cîteva spectacole în care am văzut-o la Bulandra. „Elisabeta I“… Cînd am început drumul meu la România literară, am împărțit biroul cu Andriana Fianu. Cred că ei îi datorez o mare parte din ce este Clody Bertola pentru mine. Nuanțe și accente au pus șoaptele inteligente ale Lenei Constante în alt context. Exista acolo o vibrație extraordinară. Parisul copilăriei, aburii ceaiului fierbinte, „ Il était une bergčre…”, Balcicul și albul orbitor al falezelor. Repet, fără să o cunosc, Clody Bertola a făcut parte din viața mea. Cumva. Tot încerc să mă lămuresc. Desenul ei este ca un abur nevinovat. Sau dimpotrivă. Inocent și nu prea. Fragil și puternic. O formă plutitoare și, totuși, foarte ancorată în pămînt. Am văzut-o, invariabil, în multe imagini în lanul de grîu adus pe scenă de Paul Bortnovschi în Livada de vișini a lui Lucian Pintilie. Ranevskaia!… alintată de dantelele umbreluței ce nu putea să o ferească nici de soare, nici de neputințe, nici de eșec, nici de neliniștile minciunilor, nici de neiubire. De acolo privea înainte și înapoi cu în zîmbet ce ar putea să declanșeze filosofii nenumărate. Imaginea mea fetiș. Nu știu de ce, cînd Paulică Bortnovschi s-a prăpădit, lanul meu de grîu s-a ofilit. Acum, foșnetul lui mișcă umbre.
Viața lui Clody Bertola a fost de parte de amorțeala noastră de azi. Departe. Inocența chipului fragil a cultivat un soi de provocare continuă. Pe scenă și în viață. Amețitor traseu…Vulnerabilitatea și forța unei feminități profunde, senzuale, adevărate, inteligentă, fără ezitări, severă, directă. Gesturile ei, mîinile, zîmbetul, grația unui costum, ochii… zeci de detalii le alcătuiesc. Marile spectacole ale Teatrului „Bulandra“ sînt legate indestructibil de numele ei. Momente tulburătoare. Felul în care a iubit și a fost iubită. Pînă la capăt. Un personaj care mă obsedează, pe care am încercat să-l descopăr, să-l compun în fel și chip, să-l înțeleg, să învăț din tainele ei, din aura aceea magică, luminoasă din jurul ei.
Pe 31 decembrie mi-am amintit cîteva din textele de pe bilețele primite de Clody Bertola de la Liviu Ciulei, de la Lucian Pintilie, de la mama ei. Știu cît de tare m-au emoționat atunci cînd le-am citit în cartea Ludmilei Patlanjoglu, „La vie en rose cu CLODY BERTOLA“, apărută la Humanitas acum mulți ani. Viața și-a lăsat amprenta acolo, în scrisul fiecăruia, în legătura cu o poveste, cu o clipă, cu ceva esențial sau cu un fleac de-a dreptul. Acolo, în acele rînduri sînt tușele majore a tot ce a fost important. De acolo se hrănesc amintirile care însoțesc un drum. De la lumină la întuneric. De la viață la moarte. Fiecare întoarcere a unei litere șoptește sau urlă ceva. Ce pot să păstrez eu din atîtea mesaje primite? Cum să-mi ducă ele mai departe povestea în amintirile mele, în greul sau în sublimul vieții mele? Perfecțiunea literelor tipărite șterge tremurul ființei și imperfecțiunea existențelor.
Anul a trecut. Continui să traversez apocalipsa. Sînt parte din ea, chiar aici, pe pămînt.
Cîndva, pustiul unui vîrf de deal amorțit sub zăpadă m-a adus mai aproape de prietenii mei. Am privit focul împreună, tăcînd, minute în șir și am ascultat țipătul lemnelor. După miezul nopții, am început să vorbim despre Clody. Fără să ne dăm seama. Am „jucat“ scene întregi din Elisabeta I. Ne completam unii pe ceilalți, cîntam, rîdeam. Erau acolo și Toma, și Moțu, și Gina… „cine sînt eu?“… și Clody, și Pinți, și Ciulei. Parfumul lemnului ars se însoțea zglobiu cu acela al răvășelelor lui Clody, al amintirilor de tot felul.
Melancolii de iarnă în tăceri apocaliptice…