Patru într-o barcă. Fără a mai pomeni și vodka

Cel mai bun film și cel mai bun actor pentru Mads Mikkelsen, premii acordate în 2020 de Academia Europeană de Film răsplătesc un film de o mare putere de sugestie amintind pe alocuri de Marea crăpelniță (1973) al lui Marco Ferreri. Patru profesori de liceu, predânnd istoria, Martin (Mads Mikkelsen), psihologia, Nikolaj (Magnus Millang), muzica, Peter (Lars Ranthe) și educația fizică, Tommy (Thomas Bo Larsen) se reunesc au tapis-franc cu ocazia sărbătoririi zilei de naștere a lui Nikolaj, ocazie de o băută ca băieții, de nostalgii, de amintiri picante din cufărul cu vechituri, de confesiuni vesele, dar mai ales triste. Pentru că tristețea pare să prezideze această întâlnire, una care se îndreaptă către o viguroasă depresie în privința lui Martin, documentată de câteva cadre anterioare. Profesorul de istorie dă în bâlbâială, e confuz în timpul orelor, este pe punctul de a pierde respectul elevilor săi tot mai mefienți, primește un semnal de îngrijorare și de la părinții acestora preocupați de exigența examenului de absolvire, este apatic și dezinteresat în propria viață de familie unde totul pare nivelat de o rutină mohorâtă etc. Cheful de viață s-a dus, o mutră groggy, căzută, somnambulă, încercănată, cu acele cute adânci ale dezabuzării, îl fac pe Martin să semene cu un alcoolic în destrămare. Ce s-a întâmplat cu el? La această interogație Martin nu știe să răspundă: are o soție frumoasă, Anika (Maria Bonnevie), doi copii reușiți, meseria pe care și-a dorit-o. Undeva în urmă se află perspectiva unei burse și a unui doctorat, ambele abandonate. Dincolo de o veche prietenie, pe toți acești profesori îi reunește sentimentul ratării și o tristețe difuzată în toate celulele firii. Doi sunt celibatari, profesorul de psihologie are genul de consoartă veșnic nemulțumită, listându-i sistematic neajunsurile etc. În orice caz, nivelul de tristețe este unul admisibil și curabil sau mai precis tratabil cu mici escapade etilice, un portret al intelectualului în preajma vârstei a treia cu acel sentiment că totul a avut deja loc și nimic interesant nu se mai află în perspectivă, doar curgerea monotonă a aceluiași. Camera surprinde o masă veselă în cele din urmă, alcoolul incendiază atmosferă cu o singură excepție, Martin. Ceea ce este important, cei patru convin asupra unui experiment care pornește de la teoria bizară a unui psiholog norvegian obscur, Skarderud, care afirmă că omul se naște cu un deficit de alcoolemie, și că pentru a atinge o stare de echilibru, pentru a dobândi bucuria vieții are nevoie de 0,05 de unități. Cei patru profesori își propun să-și crească treptat alcoolemia, în timpul programului de lucru și să noteze reacțiile, efectul. Urmarea este că fiecare își poartă cu sine doza de alcool necesară, vodkă în special, pentru că datorită transparenței poate trece drept apă într-o sticlă de plastic. Rezultatul este spectaculos într-o primă instanță, Martin își dobândește volubilitate și creativitate, își motivează elevii sastisiți de sastiseala sa, Tommy încurajează pe cel mai vulnerabil puști al echipei de fotbal să se impună în fața colegilor săi, profesorul de muzică, Peter, îi aduce pe elevii din corul școlii la o înțelegere superioară a muzicii, la o participare fără precedent. Mai mult decât atât, în familie relațiile sunt ușor-ușor reîncălzite de Martin care-și duce familia într-o excursie cu canoele prilej de a face dragoste cu soția, ceea ce suntem lăsați să înțelegem că nu s-a mai întâmplat de mult. În orice caz, cei patru magnifici ies din apatie, și decid să mărească doza, fapt care provoacă o adevărată dionisie. Muzica, 3 Fantasie în Fa Minor a lui Schubert, îi acompaniază, le descoperă accentele subtile ale melancoliei care devine melalcoolie, sugerează această eliberare, descătușare a unui spirit captiv. Chiar dacă în termenii comediei, unde foarte multe sunt permise, chiar dacă punând în circulație teorii fanteziste, Thomas Vinterberg calcă în picioare cu vădită satisfacție principiile politically correctness-ului. Martin își alege exemplele în timpul orelor din rândul unor mari consumatori de alcool, țigări, cafea, totodată celebrități, de la generalul Grant și Hemingway la Churchill și Roosevelt. Toți prezentați ca niște excesivi productivi, subliniind la polul opus al cumpătării un reprezentant malefic, Hitler. Nu o teză anume urmărește Martin, în sensul în care excesul este bun, stimulativ și cumpătarea litigioasă, uscată, ci o relativizare necesară a punctului de vedere, o flexibilitate în gândire. Dar maximul este atins de profesorul Peter care îl încurajează pe unul dintre elevii paralizați de un trac teribil să ia un șanps două înainte și chiar în timpul examenului ca să prindă curaj. Ceea ce se și întâmplă, ceea ce are drept consecință trecerea cu bine a examenului avându-l ca temă pe Kierkegaard.

Ultimul prag al experimentului îl invocă direct pe zeu printr-o bacanală, cei patru beau sistematic, pe rupte, până se fac mangă, pulbere, deambulând nesigur și eratic prin magazine și pe străzi. Entuziasmul se unește aici cu un fel de disperare nemărturisită, cu o încercare de a forța comunicarea cu o transcendență. Dincolo de sordidul rezultatului, această comunicare are loc, nu neapărat în sensul dorit. Pentru Martin, ea vine cu revelarea faptului că soția sa duce o viață paralelă, că are o relație extraconjugală către care a împins-o absenteismul său, fapt care provoacă o ruptură violentă. Pentru Tommy, care devine un alcoolic, revelația este una nimicitoare, ca și pentru cei patru convivi din filmul lui Ferreri care se decid să moară împreună înfulecând până crapă. Așa cum Michel din La Grande Bouffe afirmă că totul este epifenomen, cu excepția crăpelniței, înțelepciunea cu parfum de Eclesiast la care ajunge Tommy se concentrează într-o frază: „Nimic nu merită.“ Este singurul care va merge până la capăt și se va sinucide, ceilalți își vor redobândi viețile, însă cel care va beneficia de un regal este Martin. Finalul filmului relevă din nou acea incandescență pe care, în mod artificial, au întreținut-o dionisiile crailor, de data aceasta provocată de reunirea cu soția sa de care este separat prin divorț, reunire anunțată printr-o serie de sms-uri. Spectacolul galvanizant pe care-l dă Martin ocazionat și de sărbătoarea elevilor de după examenul de absolvire a liceului este uluitor. Un Martin dezlănțuit pe care nicio coregrafie nu-l mai reține dansează acrobatic spre entuziasmul elevilor săi pentru a face ca punct final un salt în mare.