Se perpetuează aparent fără sfârșit. Și nu numai în viața noastră muzicală. Concerte fără melomani în sală, muzicienii performeri lipsiți de publicul aflat în firească nerăbdare, artiști pe scenă înclinându-se cu incertă adresare unui spațiu gol pe care doar imaginația l-ar putea împlini… Concerte limitate în timp, audiții care exclud pauzele în care puteai schimba impresii despre muzică, puteai cumpăra o carte pe care n-ai gasit-o în librarie. Acum putem înțelege „la concret“ cât de importantă este comunicarea, socializarea în zona actului muzical, socializarea susținută „la cald“ la sfârșitul concertului, în compania colegilor de breaslă, a melomanului pasionat, a unui student care se confruntă cu părerea maestrului. Iată tabloul dezolant al unei lumi marcate de spectrul unei realități virtuale, de o treptată însingurare deloc sănătoasă din care încercăm să evadăm,… măcar în spațiul virtual, semi-virtual, al muzicii!
Este o realitate nouă, marcată de stranietăți cu care încercăm a ne acomoda; în spațiul familiar al propriei locuințe, în fața unui monitor pe care recunoști siluetele artiștilor performeri, recunoști arhitectura unei săli de concert; încerci a rememora datele particulare ale acusticii acesteia. Poți recunoaște lucrarea, dinamica acesteia, mișcarea indicată de compozitor; dar nu regăsești sunetul natural al instrumentului situat în spațiul acustic cunoscut. Este sunetul pe care îl poți ghici depășind particularitățile unui sistem propriu de amplificare, sistem ale cărui date, calități pot varia în limite greu de configurat.
Nu complic și nu dramatizez. Căci experiența de a asculta, de a visa, de a recompune realitatea unui spațiu muzical depinde de experiența fiecăruia dintre noi: experiența de a asculta, de a gândi, de a imagina. Putem dispune de puțin reconstruind pentru noi un spațiu imens și invers.
Rememorez marile momente, marile bucurii ale anului care tocmai ne-a părăsit observând totodată oportunitățile perioadelor următoare.
Au trecut două secole și jumătate de la nașterea lui Beethoven, marele compozitor, marele artist, marele exemplu, marele constructor, marele gânditor într-ale artei sunetelor, cel care a influențat cursul muzicii, al gândirii muzicale, pe o perioadă de aproape o sută cincizeci de ani. A fost sărbătorit peste tot în lumea cea mare a culturii, a artei. Ce-am învățat de la Beethoven, cei care am învățat să învățăm, nu doar să ne bucurăm de muzica sa? A fost în primul rând omul epocii sale, epocă pe care a scrutat-o cu profundă atenție. Greu de spus dacă a cunoscut gândirea hegeliana. S-a născut în același an cu marele filozof german. Gândirea privind unitatea constructivă a contrastelor, interacțiunea acestora, plutea, cum se spune, cu siguranță în aerul epocii. Preluată de la Haydn, forma de sonată, așa cum o imaginase Beethoven, dăinuie sub o formă sau alta până spre mijlocul secolului XX, în datele unui simfonism quasi peren! A fost un vizionar care s-a înfruptat din atmosfera epocii configurând datele de bază ale romantismului european, marile sale idealuri umaniste cu tot ceea ce va însemna acesta de la Friedrich Schiller și până la Brahms sau Bruckner. A configurat în același timp datele esențiale ale unui programatism care a evitat situarea muzicii în zona unui imagism pictural. A inspirat însăși mișcarea neoclasică a începutului de secol XX. A cultivat în muzica sa valorile unei spiritualități profunde care nu l-a părăsit niciodată. Prin dramatismul ei consubstanțial, Missa Solemnis, spre exemplu, depășește cadrul strict ecleziastic imaginat în epocă. Spiritualitatea înaltă inspirată de divinitatea însăși, este atinsă cu prețul sacrificiului asumat.
În celebra Sonată pentru pian op.111, ultimul opus al ciclului acestor lucrări, extazul apare drept o firească ajungere, drept rezultat al unei teribile lupte interioare. Ultimele cvartete de coarde, Marea fugă însăși sunt întruchipări ale unei meditații quasi filozofice în muzică. Este de menționat, în perioada interbelică George Enescu este cel care – pentru prima oară la noi în țară, la Atheneul Român – a condus realizarea ciclului integral al celor șaisprezece cvartete de coarde. Tot lui Enescu îi datorăm prima realizare la noi a ciclului integral al celor zece Sonate pentru vioară și pian, ciclu care intră astăzi în repertoriul curent, de bază, al oricărui muzician violonist de bun renume.
Ca și cvartetele de coarde cele treizeci și două de sonate pentru pian acoperă toate cele trei mari perioade ale creației beethoveniene, de la avântul constructiv post-haydnian al primelor sonate, la gândirea realmente simfonică a marii Sonate op.106, supranumite Für das Hammerklavier, o veritabilă sonată-simfonie! Nu sunt mulți muzicienii pianiști care au abordat de-a lungul ultimelor două secole întregul ,; complexitatea copleșitoare a acestuia fiind în bună parte dezarmantă! Unicul pianist care a prezentat la noi întregul ciclu al sonatelor beethoveniene a fost pianistul Gheorghe Halmoș. Le-a cântat la Cluj în deceniile de mijloc ale secolului trecut, de asemenea, parțial la București; o parte dintre acestea au fost reținute în condițiile imprimării magnetice.
Recent, în luna decembrie, în condițiile pandemiei actuale, tot la Atheneul Român, în spațiul dezolant, vid al sălii, pianistul Viniciu Moroianu l-a omagiat pentru noi pe Beethoven oferindu-ne trei dintre sonatele de pian. Recitalul a culminat cu marea Sonată-simfonie în si bemol major marcată în acest caz – nu poți să nu remarci – de o inteligență emoțională care susține în egală măsură atât marea arhitectură a lucrării cât și articulațiile acesteia drept componente ale unui excurs de amplă extensie. Impresionantă apare la Moroianu valoarea pe care o dobândește maleabilitatea timbrală, un excelent dozaj al transparențelor timbrale, aspect care susține elocvența însăși a declamației și – în egală măsură – construcția de ansamblu, cea care culminează cu marea fuga finală. Ultimele momente ale anului omagial Beethoven au fost susținute, în zilele sfârșitului de decembrie, de marea pianistă a epocii noastre, de Martha Argerich în compania dirijorului Ion Marin, a Orchestrei della Svizzera Italiana din Lugano. În sala Teatro Lac au prezentat cel de al doilea Concert pentru pian și orchestră în si bemol major.
În alt sens, nu trebuie uitat, primul important muzician performer de consistentă tradiție beethoveniană a fost, la noi, maestrul George Georgescu. A condus ciclul simfoniilor drept o condiție a existenței sale. A prezentat ciclul complet atât la sediul Filarmonicii bucureștene cât și, ne aducem aminte, în debutul anilor ’60, la Sala Palatului. Energia însăși a comunicării scăzuse, tempourile seveniseră mai lente, dar statura personalității maestrului era de neschimbat.
Un an a trecut, o mare aniversare, o mare sărbătoare, cea beethoveniană s-a încheiat; altele apar la orizontul așteptărilor. Se implinesc în acest an o sută patruzeci de ani de la nașterea a două importante personalități ale muzicii secolului XX. Mă refer la George Enescu și la Béla Bartók. Atât în calitate de muzicieni performeri cât și de creatori, de compozitori, ei au marcat una dintre cele mai spectaculoase epoci ale întregii istorii a muzicii. Cum este firesc, datele muzicianului performer s-au atenuat în timp în conștiința colectivă; cele ale creatorului rămân parcă mai pregnante. Au cântat împreună, Bartók la pian, Enescu la vioară, concert susținut în Sala Ziariștilor, în toamna anului 1924, concert dedicat în întregime creației lui Bartók. Fusese invitat să prezideze juriul Concursului de Compoziție, competiție inițiată de Enescu și care-i purta numele. La propunerea sa, Bartók devenea membru al Societății Compozitorilor Români. Vorbea perfect românește. Cu ani în urmă realizase prima culegere științific elborată de Cântece poporale românești din comitatul Bihor, apoi din Maramureș. Prima a fost prefațată de o emoționantă prezentare: „Muzica populară românească este, poate, cea mai minunată muzică care, luată chiar și în chip absolut, este atât de fermecătoare încât ar putea-o admira toți oamenii de muzică ai Europei“. Culegerea a fost publicată la București sub egida Academiei Române în anul 1913, iar cea de a doua, zece ani mai târziu, la München. A treia colecție, Colecția de colinde, marea lor majoritate tot din Bihor, a fost publicată ulterior la Viena. Indiscutabil, îndatoririle instituțiilor noastre muzicale față de Enescu, față de Bartók, sunt greu de imaginat! Consider firesc – în încheierea acestor notații – să readuc în atenție profesiunea de credință a unui mare muzician al timpului nostru, a dirijorului Riccardo Muti – în curând va deveni octogenar, cuvânt rostit cu câteva zile în urmă cu prilejul Concertului de An Nou 2021, concert susținut de domnia sa la pupitrul Filarmonicii vieneze: „Ne aflăm aici întrucât credem în mesajul muzicii… aducem bucurie, speranță, pace, fraternitate, dragoste… florile sunt armele noastre. Muzica este o misiune, nu numai o profesiune, anume misiunea de a face lumea mai bună… Sănătatea este un lucru foarte important, inclusiv sănătatea mentală… iar muzica ajută în acest sens. Mesajul meu adresat tuturor conducătorilor de aici, de oriunde, este acela de a considera cultura drept primordială pentru a face o lume mai bună“. Referindu-se ulterior la muzica valsului Dunărea albastră, Muti a adăugat: „Cred în valurile acestei frumoase muzici hrănite de bucurie și de tristețe, de viață și de moarte… căci putem spera într-un an mai bun. Muzica concertului nostru ne face să trecem prin aceste zile întunecate spre o existență fericită“.