Peștele pe uscat. Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache

Cum este viața parlamentară văzută și din interiorul ei? Am văzut cum arăta programul dvs. în anii 1990… Care sunt amintirile dvs. cele mai vii din Parlamentul în care ați fost?

Nu prea știu cum arată viața parlamentară astăzi, și cu atât mai puțin văzută din interior. Presupun că nu foarte diferită de cea de ieri. Sub rezerva calității parlamentarilor însă, hotărît inferiori astăzi față de ieri. Priviți din afară, vreau să spun, adică prin prisma prezenței lor la televiziune sau pe bloguri. Era o vorbă pe vremea mea: nivelul Parlamentului actual e totdeauna mai scăzut decât în legislatura trecută și mai ridicat decât în legislatura care urmează. N-aș vrea să generalizez, căci n-am dat atenție tuturor parlamentelor de după acela dintre 1992-1996 al cărui membru am fost. Ceea ce mi se pare evident este că parlamentele au fost din ce în ce mai puțin, cum să zic, discrete public, adică s-au dat în stambă (știi expresia provenită din italiană și care înseamnă și-au încredințat părerile presei) mult mai des. Ca să nu mai vorbesc de cel de până în 2020, croit dintr-o stambă de proastă calitate și neînchipuit de limbut. Un spirit malițios ar pretinde că vorbește tot mai des gura parlamentarilor fără parlamentari. Eu prefer altă expresie: ca o moară stricată. Și într-o limbă română care aduce mai mult cu tărâța decât cu făina.

Privită în sine, viața parlamentară a fost dintotdeauna o viață relativ ușoară. Există o explicație pentru acest lucru: răspunderea în parlament este colectivă, nu individuală, ceea ce ar presupune, ca să fie asumată, un corp legislativ educat, informat și relativ omogen. Rareori însă un parlament răspunde acestor cerințe. Constatăm frecvent că deputații sau senatorii se ascund în spatele votului colectiv, indiferent de cum a votat fiecare dintre ei. Cu alte cuvinte, sunt convinși în forul lor moral că nu le revine nicio responsabilitate personală. Sau că, oricum, nu se poate afla cum a votat fiecare. E o formă de alibi moral. Votul colectiv e, în fond, un vot de turmă. Îmi vine greu să cred că felul cum a încercat Dragnea să-și oblige parlamentarii să voteze legile Justiției menite să-l salveze pe el de pușcărie a fost acceptat cu inima curată de toți parlamentarii PSD, ALDE sau UDMR. Recentele declarații ale fostului ministru al Justiției, Tudorel Toader, au clarificat pentru toată lumea o situație bănuită de mult și de către mulți: rectorul ieșean a spus că a fost literalmente luat ostatec, în biroul președintelui Camerei, și somat să trimită neîntârziat în parlament legile care-i stăteau pe suflet liderului PSD. Eu însumi aflasem încă din 2016 de la un pesedist despre silința pe care și-o dăduse Dragnea, în seara de după victoria în alegeri, de a-l convinge pe Florin Iordache să treacă prin guvern Ordonanța 13. Ceea ce n-a fost decât o bănuială se confirmă acum prin slobozenia la gură a complicilor jupânului. (Care se zbate să iasă din pușcărie, în fel și chip, invocând, mai nou, celebra lege englezească din 1679, habeas corpus!)

Viața parlamentară nu e foarte grea nici dacă ne referim la cotidian. Ca să nu spun că e bine plătită. Era și în anii 1990, deși nu ca acum. Aveam o indemnizație (nu un salariu, ceea ce însemna un regim mai favorabil), care, între 1992 și 1996, a crescut de la 60.000 la 800.000 de lei. Notez că eram lider de grup. Nu însemna foarte mult. Când m-am întors la Facultate, leafa mea de profesor universitar cu o vechime de 40 de ani era de 730.000, așadar cu 10% mai mică. Astăzi, un profesor universitar cu vechime are în jur de 9000 bani noi și un parlamentar, între 25.000 și 300.000, date fiind suplimentele. E drept că și noi aveam o diurnă aproximativ egală cu indemnizația, precum și gratuitate pe toate mijloacele interne de transport, tren, avion, ca și parlamentarii din legislaturile care au urmat. Încă înainte ca indemnizația de parlamentar să ajungă la nivelul actual, pensia mea de profesor, pentru care am optat, era, în bani vechi, de 28.000.000 de lei, cu 3.000.000 mai mică decât aceea de senator. Nu e greu de stabilit raportul. Diurna era (presupun că este încă) condiționată de semnătura în registrul de prezență. Nu cunosc niciun caz de reținere a diurnei pentru absență nemotivată. Deși absenteismul este dintotdeauna regulă în parlament. Numele marilor absenți din trecutele legislaturi? Corneliu Coposu, Crin Antonescu, Dinu Patriciu și alții, rămași în eternitate necunoscuți. Absenteismul cronic a fost făcut public din când în când, fără nicio urmare. Un parlamentar era (este?) obligat să participe la plen sau la Comisii, de luni după- masă până vineri la prânz. Sâmbăta și duminica se află în circumscripția electorală în care a fost ales. Ori s-ar cuveni să se afle. Nu mai e cazul să spun că majoritatea chiulesc cel puțin jumătate din timp și de la întâlnirile cu alegătorii sau cu autoritățile locale. Sunt parlamentari care n-au pus niciodată (!) piciorul în circumscripția în care au fost aleși. Comisiile au de lucru doar când vine pe tapet un proiect de lege care ține de resortul fiecăreia. Doar Comisia Juridică are un program aproape permanent, dat fiind că avizează toate proiectele. Cum însă votul în Comisii este consultativ, nu se poate spune că le dă membrilor cine știe ce bătaie de cap. Am fost membru în Comisia Militară, de Ordine Publică și SRI, deși, civil până în măduva oaselor, nu făcusem nici măcar armata. N-avusesem de ales. Am mai spus parcă asta: cu atâția intelectuali marcanți în grupul parlamentar PAC de la Senat, a trebuit să le cedez colegilor mei și Învățământul, și Cultura, și Externele, unde mi-ar fi stat cu siguranță mai bine. Tot așa cum, ca un boss fără vocație, le-am cedat plecările oficiale în străinătate, plecând eu o singură dată, la final de mandat, în Republica Sud-Africană.

Plenul și vizitele în teritoriu constituiau (constituie) activitatea substanțială a unui parlamentar. Am avut (ne)șansa de a fi membru în legislatura care a adoptat cele mai multe legi din istoria României. Practic, cu câteva scăpări, noi am schimbat întreaga legislație comunistă. Cantitatea de legi noi nu se compară cu cea din nicio altă legislatură. N-am cum să fac un calcul precis: cred că nu se compară nici cu cantitatea din celelalte legislaturi laolaltă. Ceea ce am observat vreme de patru ani a fost nivelul tot mai scăzut al formulărilor juridice. Proiectele venite de la guvern erau tot mai precar exprimate juridic și lingvistic. Juriștii bine pregătiți evadaseră în avocatură sau în magistratură, rămânând în ministere doar ciurucurile. În aceste condiții, niciodată numărul de amendamente la legi deja adoptate nu va mai fi atât de mare. Din fericire, Parlamentul din anii 1990 era mult mai preocupat să modifice legislația moștenită din regimul trecut decât este cel de azi să voteze legi în acord cu recomandările UE. Putea fi remarcat, măcar în această privință, un acord subînțeles între partide, care astăzi ar părea de neconceput. Existau divergențe sau conflicte, dar nu-mi amintesc de nicio derivă de la lipsa mutuală de respect, spre a nu mai aminti de trivialitatea pe care o constatăm zi de zi în dezbaterile parlamentare actuale. Un Eugen Nicolicea sau un Șerban Nicolae ar fi fost de neînchipuit în Cameră sau în Senat. Ce să mai spun despre gesturi obscene sau despre insulte sau glume stupide atât de îndrăgite de generația politică a unui Rădulescu zis Mitralieră? (Când aceste rânduri apar în revistă, mă întreb fără nicio picătură de nostalgie: ubi sunt toți aceștia? I-a înghițit neantul politic.)