Aventuri cu Gabriel Dimisianu

Într-o zi dinainte de 1989 mă aflam, la volanul mașinii mele, pe Calea Dorobanți, când m-a fluierat autoritar un milițian de la circulație. Am tras pe dreapta, așteptând să aflu de ce abatere mă făcusem vinovat. Eram convins că greșisem cu ceva.

Milițianul s-a apropiat de geamul deschis și m-a întrebat:

Sunteți Alex Ștefănescu?

Da.

Criticul literar?

Da.

Nu mai înțelegeam nimic. De ce îl interesa profesia mea?

Eu sunt sergentul major P. D. De mult voiam să vă cunosc. Știți… scriu versuri.

L-am privit atent. Sergentul era înalt și frumos, semăna cu Eminescu. I-am mulțumit lui Dumnezeu că nu intenționa să mă amendeze. Inundat de un val de recunoștință, am devenit prietenos.

Mă bucur că scrieți versuri. E o ocupație nobilă. Cu ce pot să vă fiu de folos?

Aș vrea să le citiți și dv. Și să-mi spuneți dacă au vreo valoare.

Sigur că da, cu plăcere.

Tânărul milițian a scos din buzunarul de la piept un caiet cu versuri și mi l-a încredințat. I-am lăsat numărul meu de telefon de la România liberă, unde lucram, și ne-am despărțit.

Versurile, naive, erau scrise cu sensibilitate. Am ales un poem, l-am transformat puțin și l-am publicat într-o revistă literară. P. D., care citea cu pasiune toate revistele literare, a aflat imediat și, fericit, mi-a dat un telefon la Casa Scânteii:

Ați făcut un lucru extraordinar pentru mine. Aș vrea să vin la dv. și să vă aduc o sticlă de whisky.

Mulțumesc, dar nu am nevoie.

După câteva minute, P. D. m-a sunat din nou:

Înțeleg, o sticlă de whisky nu primiți. Dar un buchet de flori pentru soția dv. pot să vă aduc?

M-am gândit să nu-i stric bucuria.

Asta da. Dar n-are rost să veniți aici. Unde sunteți de serviciu?

Mi-a spus unde și am stabilit ca, în drum spre casă, să opresc în dreptul lui. I-am cerut, cu umor, să mă fluiere, ca la prima noastră întâlnire.

Zis și făcut. Iată însă că, înainte de a pleca spre casă, mi-a venit ideea să-i fac o farsă lui Gabriel Dimisianu, care urma să meargă cu mine în mașină. I-am spus:

Gabriel, nu știu ce se întâmplă, dar, de la o vreme încoace, milițienii de la circulație mă opresc și-mi dau flori.

Gabriel a râs, ca de o glumă năstrușnică.

Vorbesc serios. Nu știu ce să mai fac cu atâtea buchete.

A rămas sceptic. Iată însă că, după ce am parcurs câțiva kilometri cu mașina, s-a auzit fluieratul imperativ al unui milițian. Gabriel, solidar cu mine, s-a indignat:

Ce vrea ăsta? Cine știe de ce fleac se leagă, în loc să dirijeze circulația!

Milițianul a venit însă, emoționat, cu un buchet de flori și mi l-a înmânat solemn. N-am cuvinte să descriu uimirea lui Gabriel Dimisianu. Mi-ar trebui geniu. Cert este că el îmi povestea mie, siderat, ce se petrecuse:

Ți-a dat flori! Ți-a dat flori!

Păi… tu îmi spui asta? Eu ți-o spun, de când ne-am suit în mașină, și tu nu mă crezi.

Gabriel Dimisianu este un om sobru, care când povestește ceva, nu obișnuiește să exagereze. Și totuși, ulterior, ori de câte ori venea vorba despre cele întâmplate, el spunea cu toată convingerea:

Am văzut cu ochii mei: pe Alex toți milițienii de la circulație îl opresc și îi dau flori.

*

Mi-am mai adus aminte o întâmplare cu Gabriel Dimisianu, și tot cu un polițist (se renunțase, după 1989, la cuvântul „milițian“). Prin două mii și ceva, ieșind împreună de la o ședință a Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor, ne-am suit amândoi în mașina mea parcată în curtea Casei „Monteoru“, de pe Calea Victoriei. Am pornit mașina, am părăsit curtea amenajată ca un peron, pe care trăgeau cândva trăsurile boierești, și, intrând pe Calea Victoriei, am săvârșit deliberat o mică și inofensivă ilegalitate și anume am luat-o la stânga, pe sens interzis, cu intenția ca după numai douăzeci-treizeci de metri să o fac la dreapta, pe bulevardul Dacia, redevenind un șofer corect. Iată însă că exact pe Calea Victoriei, la mijlocul străzii, se afla un polițist de la circulație, care m-a fluierat autoritar și m-a obligat să opresc. Știind că sunt vinovat, m-am pierdut cu firea și n-am observat că polițistul era descheiat la haină și avea aerul cuiva care băuse. Am făcut greșeala să-i dau actele, iar el, cu actele în mână, amenințându-mă cu luarea permisului de conducere, mi-a spus:

Du-mă imediat la Gara de Nord. Dacă mă duci, nu-ți mai iau carnetul.

Am răsuflat ușurat. Polițistul, despre care mi-era tot mai clar că nu mai avea deloc discernământ din cauza alcoolului, mi-a înapoiat documentele și s-a așezat pe bancheta din spate (Gabriel se afla în dreapta mea). Aglomerația de pe stradă mă împiedica să merg repede cu mașina. Atunci s-a petrecut ceva ieșit din comun: polițistul a scos un pistol și mi l-a proptit în ceafă.

Mișcă, nenorocitule, mi-a spus el pronunțând cu dificultate cuvintele. Ce faci?! Crezi că poți să mă păcălești?!

Și eu, și Gabriel ne-am făcut albi ca varul. Am încercat să ne folosim elocvența, pentru a-l tempera pe agresor. Dar el îndrepta revolverul când spre mine, când spre Gabriel, amenințându-l astfel (cu moartea!) pe acela dintre noi care încerca să-l convingă să-și bage arma înapoi în tocul de piele.

Nu ne-a fost ușor să străbatem astfel distanța până la Gara de Nord. Nu ne venea să credem că ceea ce ni se întâmpla chiar ni se întâmpla.

În sfârșit, la Gara de Nord, polițistul a coborât. Clătinându-se pe picioare, a început să monologheze:

Da’ de ce să merg eu cu trenul la Chitila? Mai bine să mă ducă tot ăsta cu mașina…

N-am mai auzit ce hotărâre a luat, fiindcă am demarat în trombă și dus am fost, cu Gabriel cu tot.

Seara, la televizor, am auzit un comunicat difuzat de Poliție:

Agentul de circulație (nu mai țin minte cum îl chema), concediat de o săptămână, a refuzat să-și predea uniforma și pistolul și le folosește pentru a obține prin amenințare bani de la șoferi. Este dat în urmărire generală.

I-am telefonat lui Gabriel:

Este uimitor ce se întâmplă în țara noastră…

Nu asta mă miră, mi-a răspuns Gabriel. Întrebarea mea este de ce chestii din astea ni se întâmplă tocmai nouă…