În lumea lui Caragiale, unde e mai mereu vară – „căldură teribelă“, „zăduf regal“ –, nu există îndeletnicire mai profitabilă bucureşteanului decât drumul cu birja spre locul binecuvântat („La gară, gaspadin!“) de unde pornesc, la orice oră din zi şi din noapte, trenurile „de plăcere“. Nimic nu se compară cu pregătirile de plecare – bagajele la scară, pălăria de paie cu biletul de călătorie înfipt în pamblică – urmate de fluierul eliberator al şefului de gară şi de momentul când Bucureştiul se îndepărtează şi dispare la orizont, „căci nu e privelişte mai plăcută, într-o călătorie cu drumul-de-fier, decât la fereastra din spatele trenului“ (Întârziere).
Sinaia, Peleş, Tuşnad, Călimăneşti, Slănic Moldova… Destinaţia în sine contează mai puţin, de vreme ce, „în general, o staţiune de aer curat este un loc mai mult sau mai puţin pitoresc, unde te plictiseşti, până la înecăciune, dacă nu ştii dansa, ca să poţi respira seara praful din salonul de bal de la Kurhaus“ (Meteahnă). Miţa are, fără îndoială, toate motivele „să stea la Franţişbat vreo două-trei luni“ (Lună de miere). Oricât de searbădă, staţiunea balneară are meritul că e altceva decât capitala sufocată de caniculă – o spune şi inenarabilul Mitică, bucureşteanul par excellence: „Amice Costică, nu mai merge cu căldurile acestea dropicale. M-am hotărât în fine să plec mâine dimineață. Costică: Unde? Mitică: La băi… Să-mi scrii. Costică: Adresa? Mitică: Nu știi?… ‘Mitică’. Costică: Bine. ‘Mitică’ știu; dar unde? Mitică: ‘Mitică, la băi’. Costică: Bine, la băi, știu; dar unde la băi? Mitică: ‘Mitică… la băi… în Europa.’“
Revenit în ţară cu „daraveri“, acelaşi Caragiale ia, în Monopol, trenul spre Bucureşti, dar la jumătatea drumului hotărăşte să se abată pe la Iaşi pentru a face o vizită unor prieteni. În gara Paşcani i se spune că legătura de Iaşi „este, dar nu umblă“ pe motiv că n-a început încă „zezonul băilor“. Căldura mare – „peste 43 de grade; aproape să se coaguleze albumina!“ – nu-l împiedică să aibă o replică de bun-simţ la aflarea veştii: „Firește, e prea de timpuriu, înainte de sfârșitul lui mai, să-nceapă băile… Dar nu știam să fie acuma și-n Berlin pătimași cari vin să se caute la băile din Iași“.
Fascinaţia pe care băile – orice băi… din Europa – o exercită asupra Miţei & Co impregnează, prin ricoşeu, ambiţiile deşarte ale provincialilor lui Cezar Petrescu. Din trenul care, în preambulul Căii Victoriei, îl poartă spre Bucureştiul tuturor fanteziilor, ucenicul-romancier Ion Ozun vede deja cu ochii minţii clipa când, celebru şi plictisit, îi va mărturisi în treacăt unei admiratoare că suferă de ficat, pentru că „toate excesele şi nebuniile se plătesc“, iar ea, îngrijorată, îl va întreba dacă n-a urmat nicio cură: „Ba da!“ va răspunde el cu un „distins scepticism“. „Două veri la Karlsbad… Dar mă stenahoriseşte regimul acela anost: piurea de cartofi, legume fără sare, compot fără zahăr, pâine prăjită. Pfui! Cum să nu scrii cărţi pesimiste?! Anul acesta am ales Vichyul. Plec numai să fac pe placul medicilor.“
Există în Momentele lui Caragiale şi ghinionişti, siliţi să-şi petreacă vara în Bucureşti: „– Monșer, știi că Tocilescu mai organizează o excursie? – Serios? unde? – La Bucureștii-Noi“, sau „– Unde mergi pe vară, Mitică? – La munte… – În ce loc? – La Muntele de pietate, monșer.“ Celor ce rezistă stoic când termometrul indică 33° la umbră, înghesuiţi în tramvai la Zece Mese ori rătăcind buimaci pe strada Pacienţei, le rămâne doar perspectiva repausului dominical şi a câte unui festin precedat de irezistibilul „miros de grătar încins“. Mititeii, fleicile şi gogoşile prăjite în ulei din care se înfruptă Lucsiţa în târgul Moşilor sunt la antipodul celor două legături de vişine pe care le cumpără gramamà în gara Cormarnic, ca să-i treacă timpul mai repede în trenul de plăcere spre Sinaia – adevărul e că „le şi mănâncă pe jumătate până la Valea Largă, cu sâmburi cu tot“…
La fel stau lucrurile şi în Patul lui Procust, unde Bucureştiul e acelaşi „oraş cu ierni cumplite şi veri care descompun, de căldură“. În vreme ce Emilia Răchitaru repetă un rol, sora ei încearcă stângaci să întreţină conversaţia, întrebându-l pe Fred Vasilescu cum se face că n-a plecat nicăieri: „N-aţi fost nici la moşie? Cu căldurile astea…“ Comentariul, în aparté, spune totul despre obsesia bucureşteanului de a nu juca rolul ultimului mohican bătând bulevardele capitalei în plină lună a lui Cuptor: „Valeria asta simte nevoia să mă scuze cu orice preţ faţă de concepţia ei de eleganţă şi ‘lume bună’ că n-am plecat. În sufletul ei e probabil o luptă între noţiunea de om elegant pe care o are ea şi aceea pe care i-o ofer eu. Toată ‘lumea bună’, aşa cum o concepe ea, îşi face un punct de demnitate din a părăsi Bucureştii vara.“
Pentru privilegiaţi se găsesc, ce-i drept, chiar şi în inima capitalei oaze de verdeaţă care pot crea iluzia plecării în vacanţă – o spune Ladima, într-una din scrisorile trimise Emiliei: „La ‘Flora’, la prînz, parcă ești într-o stație climaterică în străinătate… Grădină mare cât un parc cu parmalâc verde, cu mese afară, așa în plin soare… Galantarul bogat cu mâncăruri, chelnerii îngrijiți îți dau impresia de odihnă, de curat, ca de sanatoriu.“