Niciodată nu m-am gîndit că și eu voi trăi ceva cumplit pe pămînt. Pesimismul meu moderat nu a reperat așa o suferință. Atîta tristețe și neputință. Atîta îndepărtare de reflexe, de paradigme în care ai fost crescut și ți-ai crescut, la rîndul tău, copiii, de norme, de bucurii mărunte sau mari, de lumea mea. A ta. A noastră. Am încercat în toate aceste luni stranii să nu mă plîng. Generația lovită cumplit este cea tînără. Noi avem trecut, amintiri, am făcut cîte ceva, ne bucurăm, trăim restrictiv, parcă cu speranță. Cei tineri, însă, sînt opriți brutal dintr-un zbor pentru care tocmai își întindeau aripile. Mă uit în jur și mi se strînge sufletul.
Este ultimul număr din revista noastră pe acest an. Deja… Nu știu cînd a trecut 2020. Cum, n-am să uit în veci. N-am să uit nici legătura cu cititorii, zecile de mesaje pe care le-am primit, comentariile, reacțiile. Empatie s-ar numi. O stare pe care se construiește arta pură. Ca și iubirea pură. Necondiționat. Avem nevoie de cultură. De educație. Avem nevoie de „ÎMPREUNĂ“. „ În univers, numai spiritul rămîne etern și neschimbat“, spune Nina în monologul ei celebru din Pescărușul lui Cehov. Am rătăcit anul acesta ca o umbră amețită în căutarea corpului. Pe drumul acesta am găsit multe amintiri. Zile, nopți, clipe, ani. Astfel, umbra mea a proiectat și a mărit corpul amintirilor.
Anul acesta, Scala din Milano își va inaugura stagiunea tradițională din 7 decembrie cu o Gală online. Mi-aduc aminte de un alt decembrie. Memorabil.
7 decembrie. Frigul mi s-a strecurat prin cutele hainelor și nu are niciun chef să iasă. Mă grăbesc spre Santa Marie delle Grazie și îmi amintesc de profesoara mea, Antoaneta Tănăsescu, de felul în care a ajuns ea la „Bunavestire“ a lui Fra Angelico din Biserica San Marco, din Florența sau la „Cina cea de taină“, la cîțiva metri de mine acum, într-o biserică dominicană cu nimic mai presus decît altele. „Unul dintre voi mă va trăda…“ spune Isus la ultima cină, înainte să se roage, singur, și să plîngă în Grădina Ghetimani. Leonardo da Vinci, spiritul renascentist autentic, pictează pe peretele din fosta sală de mese a bisericii Santa Marie delle Grazie, pentru patronul său, ducele Ludovico Sforza, imaginea din seara în care Isus anunță că știe că va fi trădat, așa cum se spune în Evanghelia după Ioan, pe care artistul o urmărește în lucrarea sa. Nu alege tehnica obișnuită, affresco, pe peretele umed, ci o metoda asecco, cu peretele uscat, care condamnă, la scurt timp, ca pictura să dispară, să fie înghițită. Din 1497 și pînă astăzi, scăpînd din orice fel de pericole, de bombardamente, vorbește fără încetare, despre ce este trădarea, despre iluzia iubirii absolute care nu poate să fie decît cea a lui Dumnezeu. Isus, dubla lui alcătuire, din om și din dumnezeire, este copleșit de suferință. Liniile delicate ale feței, expresia mîinilor vorbesc despre durere față de neputința omului și despre supunerea lui față de ceea ce trebuie să se întîmple. Pe peretele de vis-à-vis, „Răstignirea“. Un autor contemporan cu Leonardo da Vinci, al cărui nume rămîne aproape necunoscut. Mă apropii și de acest perete și mi se pare uluitor că sînt amîndouă aici. Culorile bogate, pastelate din robele apostolilor se regăsesc în acelea ale personajelor care îl privesc pe Isus răstignit. Lîngă Fecioara Maria, care își înlănțuie mîinile de piedestalul crucii, Tomas d’Aquino, martor înmărmurit…
Ninge. Cu fulgi mari care anulează marginea dintre realitate și poveste. Păcatul din noi nu poate fi acoperit, însă. Străbat Piața Domului și merg spre Scala. În față, deși este 15.30, iar spectacolul începe la ora 17.00, poliție, jandarmi, garduri care restricționează zona și accesul la intrarea principală. Un miting de protest împotriva guvernului și a măsurilor luate. Se știe că oficialități de prim rang ale politicii din Italia și din afară vor sosi pentru deschiderea stagiunii. Un soi de anxietate amplifică frigul și mă derutează. Aș fi vrut să ajung la intrarea din spate, de lîngă casa de bilete, dar gardurile mă îndepărtează mult. Ce să fac? Tremur de frig și de spaimă, de amintirea loviturilor pe care le-am tot încasat din 1989 încoace. Ce situație… și biletul meu? În mijlocul străzii, cu mîinile înghețate încerc să-l ajut pe prietenul meu, să găsească pe hartă drumul înapoi, spre Scala. Țipetele dintr-o parte, vîntul și ninsoarea de peste tot. E limpede. Am ratat. După o vreme, ne retragem cu privirea în pămînt, ca o oaste învinsă și spulberată. La o intersecție, un parfum consistent ne gîdilă simțurile. Fără cuvinte, mergem pe dîra lui. Parfum de femeie. Parfum de femeie elegantă, ținută în brațe de un palton negru plin de tăieturi misterioase, ample, condusă de tocuri negre ascuțite și ferme, acoperită de umezeala fulgilor de o umbrelă, și ea neagră și tăcută. Femeia și parfumul ei merg pe străduțe înguste, întortocheate, care fac fel de fel de curbe ce ne vor scoate, credem noi, din timp, din Milano, din spaime. Niciunul dintre noi nu renunță pentru că parfumul și silueta neagră ne dau încredere în călăuza noastră. Parfumul și Femeia nu pot să meargă decît la Scala. E 7 decembrie, nu e 1778, nu e deschiderea cu „Europa riconosciuta“ a lui Antonio Salieri, este 2012, tot Sfîntul Ambrozie și e Lohengrin al lui Wagner. Deodată, se populează în jurul nostru de toalete mirobolante, de femei și bărbați extrem de eleganți, cu fracuri și smocking-uri, cu rochii lungi și sandale ce se petrec peste piciorușe goale și nezgribulite, grăbite spre cafeneaua de peste drum de casa de bilete. Zboară dopuri de sticle de șampanie, rochiile își întrepătrund faldurile, fumul gros de trabuc se strecoară spre nările noastre. Aici, lumile se despart. Nu se aude nimic din vuietul deloc departe, din fața intrării principale în teatru. Misterul eleganței, al tradiției și al mondenității rămîne dincoace de garduri, de vremuri, de frig și de ninsoare.
O întreagă dezbatere precede deschiderea cu Lohengrin. Tradiția spune că fiecare stagiune începe pe 7 decembrie cu o operă a lui Verdi. De ce Wagner? Este pariul Maestrului Daniel Barenboim, director muzical și dirijor al Orchestrei Scala din Milano o vreme, din 2006. Vîlva care a înconjurat evenimentul, conferințele de presă, colocviul susținut de el însuși pe tema Lohengrin și nu doar atît, presiunea din ziare, numele personalităților anunțate și așteptate, reacțiile extraordinare de după reprezentațiile pentru publicul tînăr, de pînă în treizeci de ani, strategia de PR și management a unei asemenea instituții, numele din distribuție, agitația din oraș, din Italia și din toată lumea culturală copleșesc. Pur și simplu. Este ceva cu totul ieșit din comun. Este vorba despre artă, dar miza este una enormă. Din toate punctele de vedere. Scala este un mecanism care implică perfecțiunea vocii, a orchestrei, a regiei și scenografiei, a muzicii, mai presus de orice. Scala este miza unei cariere. Succesul înseamnă tot atît de mult cît eșecul. Industria acestui gen de spectacol menține puterea visului de a cînta, strălucitor, la Scala. O seară la Scala, debutul aici, performanța sînt parte din ființa oricărui muzician. Tot ce se petrece aici, pe scenă, în fosă, în sală, ține de miracol. De har. Și de Dumnezeu.
Afișul de la intrare anunța că și Ann Petersen, cea care urma să o înlocuiască pe Anja Harteros, așteptată de toată lumea cu acest debut la Scala, s-a îmbolnăvit, ca și titulara. Cu o seară înainte de premieră, sosește Annette Dasch, care cîntase în 2010 Elsa von Brabant la Festivalul Wagner de la Bayreuth, și care acceptă o misiune de o dificultate imensă. Nu doar înlocuirea, ci și asimilarea unei mizanscene, unei relații complicate, unei structuri, unor mișcări și trasee repetate de ceva vreme. Într-un spectacol dificil, de patru ore și cincizeci de minute, cu o partitură solicitantă și fără timp de acomodare. Și s-a putut. Cum? Nu contenesc să mă întreb de atunci. Cît de pregătit trebuie să fii tot timpul, în poziție de start, cu mintea, cu glasul, cu disponibilitatea și deschiderea pentru marea seară?
Și acest Lohengrin, ca și Artaserse pus pe scena Operei din Nancy de Silviu Purcărete sînt argumentele mele solide, profesionale și emoționale care mă determină să susțin că spectacolul de operă, cu implicarea elementului de concept teatral și scenografic, de decodare a personajului după o elaborată analiză dramaturgică este spectacolul acestui timp. El te înalță în spațiul spiritualității. Tot mai rar rîvnit de oamenii de teatru. Într-o seară ca aceea din 7 decembrie există presiunea lui „acum“. Nu este nimeni ipocrit să nege tot ce decurge dintr-un succes pe scena de la Scala. Dar pregătirea pentru performanța pură, absolută nu imaginează derizoriul, superficialitatea, ignoranța.
Jonas Kaufmann a fost aplaudat, spun specialiștii, ca Maria Callas în 1955. O voce mare, o interpretare perfectă, un artist cu rasă, cu carismă, cu o masculinitate tandră, cu un control impecabil, cu un tip de concentrare care te lasă mut, un muzician modest și smerit în raport cu această profesiune. Atent la Barenboim, la fiecare secundă a personajului lui, la relațiile cu partenera, cu toți ceilalți, absolut răvășitor în ariile în care își mărturisește iubirea. Regizorul Claus Guth, cam aceeași generație cu Kaufmann (născut în 1969), a căutat mult fața umană a lui Lohengrin, ipostaza lui tandră, de o mare afectivitate față de Elsa, pe care o crede femeia cu care să-și împartă viața. Asta mi s-a părut un atu al punctului de vedere regizoral, altminteri, singurul fluierat nițel în seara premierei. Scenografia sobră a lui Christian Schmidt, spectaculoasă și surprinzătoare, în multe momente cheie, rîul din final, cu pontonul acoperit de stuf, din care te aștepți să apară „lebăda“, luminile inspirate, un poem în sine, încărcat de emoție și sensibilitate, au însoțit citirea unui Lohengrin bine decupat în cele două fețe: cea publică, de super erou, și cea intimă, fragilă, vulnerabilă, sub semnul iubirii, al dorinței, al speranței că Elsa nu îi va pune întrebarea interzisă – cine este și de unde vine. Jocul construit acuzat pe inocența Elsei, pe apariția ei candidă, într-o cămașă de noapte albă, imaculată, senzația de veghe, de instalare între somn și trezie, între realitate și fantasmă merge mult în spectacol pe ideea de puritate, de castitate, de alb. În contrast permanent cu negrul din fracul bărbaților de la curte, Corul, negrul din rochia lui Ortrud cea înveninată și manipulatoare. Aș zice că scenografa costumelor, Evelyn Herlitzius, necunoscută pentru mine, a fost o revelație și pentru publicul de la Scala.
Ochiul și urechea, spune Barenboim. Lohengrin, cea mai „italiană“ dintre operele lui Wagner. Parfum de femeie. Tradiție. Și… VALOAREA, dincolo de tot și de toate!…
Pe 7 decembrie 2020, va cînta și Kaufmann în Gala de la Scala.