Muzeul Metropolitan la 150 de ani: expoziții speciale

Expoziția „Making the Met 1870-2020“ a fost concepută ca un punct central al sărbătoririi a 150 de ani de la întemeierea Muzeului Metropolitan. În acest annus horribilis, instituția a fost închisă pentru mai bine de cinci luni și o manifestare gândită ca o serie de instantanee descriind 10 momente cruciale din istoria colecției este nemijlocit legată de un neașteptat al 11-lea moment, ale cărui consecințe sunt încă neclare. Pierderea unor sume imense, ca urmare a lipsei de vizitatori, a condus la reducerea semnificativă a personalului, administrativ în primul rând, dar nu numai. Evident, cel puțin în următorii câțiva ani, vor fi mai puține achiziții și extraordinarul program de expoziții temporare va fi restrâns, chiar dacă se așteaptă ca, treptat, numărul de vizitatori să revină la vechile valori… Dincolo de criza financiară, anul 2020 va rămâne în istorie pentru răspunsurile oferite de instituție la schimbările radicale produse în societatea americană ca răspuns la recente mișcări de mare amploare, de tipul „Mee Too“ sau „Black Lives Matter“. Metropolitanul a cooptat de curând un nou membru în consiliul de conducere, Lavita McMath Turner, al cărei rol va fi acela de a implementa o nouă politică de „diversitate, echitate, incluziune și acces“ care va fi urmată atât în angajarea și educarea salariaților instituției cât și atunci când se vor face noi achiziții sau se vor stabili programele expoziționale. Începând cu acest punct de inflexiune în procesul continuu de reevaluare a perspectivei pe care o oferă asupra istoriei milenare a civilizațiilor, muzeul va trebui să facă pasul ce separă acceptarea ideii de varietate – din multe puncte de vedere – a formelor de manifestare artistică la promovarea acesteia. Renunțarea la inechități în reprezentare și punerea în valoare a zecilor de paralelisme existente în istoria mondială a civilizațiilor ar trebui să fie mai ușoare pentru o instituție mai bogată și cu rădăcini mult mai noi decât suratele ei europene. Alăturări pe criterii superficiale – precum cele folosite într-o mică expoziție de sculpturi intitulată „Răscruce de drumuri: Putere și pietate“ – nu sunt decât paliative… Două exemple… O superbă statuie Dogon – un nud cu brațele ridicate spre cer – și o alta – un Rege Mag în livrea – nu au nicio legătură una cu cealaltă, chiar dacă reprezintă amândouă imagini ale unor bărbați africani…. O „Fecioară cu Pruncul“ din lemn de nuc (Auvergne, secolul al XII-lea), o statuie chinezească a lui Avalokiteshvara (Guanyin) și o mică stupă din bronz provenită din Tibet nu par să aibă nimic în comun din punct de vedere istorico-geografic, religios sau estetic, dar au fost grupate pentru că toate trei au câte un mic spațiu unde ar fi putut fi eventual ascunse relicve. Revenind la „Making the Met“, prezentarea cronologică, în ordinea intrării obiectelor expuse în colecția permanentă a muzeului, cu un accent pus pe diversitate și mai puțin pe calitate, a condus la confruntarea vizitatorilor cu o amețitoare panoplie de exponate, provenind din toate colțurile lumii, de dimensiuni variate, făurite din materialele cele mai diverse, vorbindu-ne despre totul și nimic. Te întâlnești cu orice, de la un studiu al lui Michelangelo pentru tavanul Sixtinei la un scaun de Saarinen și de la o copertă de carte din Spania medievală acoperită cu decorații în fildeș la un costum pentru o reprezentație Nôh. Culoarul de la intrare, grupând șase exponate alese pe criterii total neclare, reprezintă un exemplu perfect. Pe un perete, o stelă funerară din Antichitatea grecească reprezentând o fetiță și porumbei este amplasată alături de o fotografie a lui Marilyn Monroe semnată de Richard Avedon și de o versiune a „Vârstei de bronz“ de Rodin. Pe cel opus, o statuie congoleză, considerată la origine a avea puteri magice, este încadrată de o mască nepaleză și de tabloul lui Van Gogh „La Berceuse“!… Fără nicio legătură vizibilă între ele, toate aceste lucrări nici măcar nu au fost achiziționate în aceeași perioadă… Este adevărat că, menționând momente marcante din istoria muzeului, „Making the Met“ discută implicit și despre ambiții nemăsurate, ocazii pierdute de a construi „altfel“ colecția și criterii de acceptare a unor noi achiziții care ar fi considerate astăzi tabu… În dorința lor de a egala și întrece colecțiile marilor muzee europene, întemeietorii Metropolitanului au cumpărat o mulțime de falsuri și de lucrări considerate astăzi total lipsite de valoare… Lideri ai muzeului au refuzat vreme de decenii să considere augmentarea colecției cu lucrări de artă contemporană… Multe exponate au fost obținute în urma unor excavații neaprobate sau măcar insuficient documentate. Ansambluri întregi lăsate moștenire muzeului au fost alcătuite cu bani obținuți prin mijloace dacă nu ilegale, cel puțin imorale. „Making the Met“ nu este defel singura expoziție temporară celebrând aniversarea muzeului. Sunt expuse achiziții recente ale departamentului de desene… Un nou ansamblu de fotografii pe cale de a intra în patrimoniul instituției (alese și ele pe criterii neclare dar incluzând lucrări majore de Diane Arbus, Brassaï, Edward Weston) este reliefat în „Fotografii din ultima sută de ani. Colecția Ann Tenenbaum și Thomas H. Lee“… Manifestări anuale tradiționale au căpătat noi conotații…

De decenii, expozițiile propuse de „Costume Institute“, o entitate oarecum separată a Metropolitanului, sunt un prilej de sărbătoare. Nu este vorba neapărat de galele organizate cu acest prilej în beneficiul instituției (cel mai important eveniment din calendarul social new yorkez) devenite an de an mai opulente, mai ales de când se află sub oblăduirea lui Anna Wintour, editoarea șefă a revistei „Vogue“. Expozițiile sunt în sine evenimente de excepție prin subiectele alese, mereu inedite, calitatea exponatelor și cea a „punerii în scenă“. În acest an, gala a fost anulată și cea mai recentă manifestare propusă, „About Time: Fashion and Duration/ Despre timp: modă și durată“, a fost amânată cu 6 luni, dar rezultatul a întrecut din nou nivelul de așteptare.

Sărbătorind și ea un veac și jumătate de la înființarea Metropolitanului, manifestarea are ca punct de pornire conceptul bergsonian de „durată“ subiectivă în care trecutul, prezentul și viitorul coexistă în conștiința noastră, în care timpul nici nu curge linear și nici nu este împărțit în intervale egale. „Despre timp“ este adăpostită de două săli alăturate: prima, întunecată, cu un uriaș pendul Foucault în mijloc, și a doua, plină de lumină, cu oglinzi reflectorizante peste tot. În fundal se aude muzica minimalistă compusă de Philip Glass, mereu repetitivă pentru urechea nu îndestul de atentă, sau fragmente citite cu glas tare din romanul Virginiei Woolf, Orlando, descriind (ne)transformările unui tânăr în decurs de câteva secole și discutând despre imposibilitatea descrierii „exacte“ a locurilor, obiectelor, sentimentelor… Exponatele sunt grupate două câte două în 60 de nișe-„minute“, reprezentând împreună confruntarea dintre caracterul linear și caracterul ciclic în evoluția modei. Așa cum aprecia Andrew Bolton, eruditul curator al manifestării, cronologia lineară, baudelairiană, subliniază ideea de „efemeritate, desuetudine și progres“ în modă. A doua narațiune – veșminte plasate chiar în spatele celor din linia cronologică lineară – este cea a „întreruperilor“ de-a lungul epocilor. Cele două exponate sunt mereu legate prin „ceva“ care poate fi evident sau subtil: textura unui material, un fragment de formă, o curbă în siluetă, un accesoriu decorativ. Bolton a ales din vasta colecție a muzeului (doar puține modele au fost împrumutate) exponate semnate de nume celebre de ieri și de azi – Chanel, Langevin, Vivienne Westwood, Elsa Schiaparelli, Issey Miyake, Rei Kawakubo, Alexander McQueen – dar și de artiști uitați sau de alții, foarte tineri, în curs de afirmare. Subliniind preponderența formei în raport cu culoarea, toate exemplele sunt în nuanțe de negru sau cenușiu, cu excepția punctului culminant al expoziției, o rochie recentă, în întregime albă, făcută din materiale reciclabile, semnată de cuplul olandez de designeri Viktor Horsting and Rolf Snoeren, întemeietorii firmei Viktor & Rolf. Cu haloul din dantelă și lumină din jurul capului, manechinul, plutind prin spațiu ca un înger, pare un subtil semn al speranței într-o artă care privește mai atent spre trecutul ei, reconsiderându-i mereu valorile, fără a da curs dorinței obsesive de reînnoire cu orice preț, de a grăbi timpul atât de tare încât acesta, neputincios, se oprește.