După atâta „noian de negru“ bacovian prezent până acum nu numai în versurile, ci și în titlurile unor volume scrise de Aurel Pantea – Negru pe negru (1993), Negru pe negru (alt volum) (2005), Negru pe negru (antologie) (2005) – pare surprinzătoare absența aproape totală a cuvântului „negru“ din cuprinsul noii apariții editoriale, Execuții (Editura Cartea Românească, București, 2020, prefață de Gheorghe Grigurcu). El apare doar o singură dată, în versurile: „tatăl meu murise în noaptea când noi ne celebram dragostea,/ într-o vreme brună,/ asta se vedea pe toate chipurile,/ iar tu, printre femei în negru și plânsete,/ erai însăși inocența derutată,/ toți te îmbrățișau,/ purtând pe chipuri viața și o tristețe venită din scurte priviri spre cel mort“ (p. 29). Poate că scrierea lui a scăpat aici din neatenție, dacă Aurel Pantea a avut cumva în intenție să-l tabuizeze peste tot. Ceea ce nu înseamnă că poezia lui ar începe de acum să se însenineze, fie și prin ilustrarea cu rândurile citate, ce par să semnifice o victorie fragilă a vieții asupra morții. Pecetea unei arte poetice copleșite de viziunea thanatoforă ori nictomorfă este prezentă în profunzimea ei și în volumul de față.
Moartea reprezintă pentru Aurel Pantea miezul unui obsesiv complex imaginar, tradus prin trăirea unei experiențe secvențiale și succesive dintr-un lung proces de cădere neîntreruptă. Privirile poetului descoperă că, în alianță cu un timp agonic, sunt construite necropole ale unor părți din ființa sa, ce niciodată nu i-au aparținut în întregime. O anumită bravare a fragilității se degajă într-o atmosferă de muzeu în care domnește o liniște venită parcă din vremuri de odinioară. „Sălile“ vieții sale nu mai sunt recunoscute din partea acestui „custode“ al spațiului expozițional de forme în continuă prefacere. Toate au început să se retragă din lume, până ce și trupul său, rămas singur, își înghite toate umbrele fatalității. Înainte de marea plecare, urechea îi aude un cântec de mare pustiu și de multă înstrăinare pe drumul mereu coborâtor: „Aș vrea să fiu liniștea/ ce coboară,/ odată cu zăpezi de demult,/ în craterul uman“ (p. 35).
Tânjirea după frumusețea unui apus în care totul să fie limpe- zit, pentru ca viața să se piardă într-o târzie înseninare în propria ei poveste, răzbate din multe versuri ale cărții. Pe când toate încep să se îndepărteze în cursul unor seri nesfârșite, lăsând în urmă vieți rătăcite și înfrățite în timpuri îndepărtate, subiectul liric speră să audă vuietul unor dorite existențe netrăite. Din nefericire, timpurile și locurile nu mai sunt acelea de odinioară și el are impresia că zăbovește între două lumi cuprinse de o liniște indistinctă. În silențiozitatea propriei voci, tăcerea succede unor melodii ce se percep cu auzul de pe urmă ca venind de pe tărâmuri desfătate în luxul absenței. Ecouri ale unor voci îndepărtate îi spun cât este de înstrăinat și că nu se mai știe dacă se termină ceva sau dacă altceva începe în existență. După adunarea atâtor „oboseli oxidante“, se fluidizează toate granițele existențiale, încât nu se mai percepe de unde vin și unde alunecă toate: „Atât de subțiri sunt, uneori, granițele/ dintre ceea ce suntem, acum,/ și ceea ce nu vom mai fi,/ încât intrăm, fără să știm,/ în tăceri fluide,/ de unde doar o voce a cuiva ce ni s-a dedicat cu totul,/ ne mai poate întoarce./ Simțim chemarea ei dintr-un trecut/ în care locuiam/ și care, parcă speriat,/ de acele tăceri fără capăt,/ ne inundă cu atâtea amintiri/ că putem face drumul îndărăt/ purtând păreri de rău și chemări abia născute“ (p. 30). Fatalitatea înstrăinării se vede astfel contrabalansată de sentimentul auroral al întoarcerii izbăvitoare.
Poetul vrea să vadă totul dintr-o interioritate profundă și depărtată, după cum ține să ne avertizeze și prin motto-ul ales pentru carte. El ar fi ajutat în această întreprindere de arta sa de a aștepta și de a interpeta semnalele primite din exterior: „Am o vastă experiență în așteptări/ la uși închise, știu să interpretez/ zgomotele ce anunță deschiderea iminentă a unei uși./ Un scaun mișcat, scârțâitul unei mese, tusea celui ce trebuie să mă primească,/ liniștea dintre două fragmente de conversație, râsetele/ sunt coduri ce mă apropie de fericire sau mă îndepărtează/ fără vreo șansă de mântuire“ (p. 62). Subiectului liric nu-i rămâne decât să serbeze triumful unor glorioase înfrângeri, deoarece, spre deosebire de alți semeni, cunoaște prețul și diversitatea formelor de singurătate: „Unii o poartă drept blazon,/ alții o duc adânc în suflet,/ ca pe o țară ce niciodată nu i-a renegat,/ unii, ieșind în lungi plimbări,/ o înfățișează ca pe-o fatalitate,/ alții o obligă să vorbească despre viețile lor exemplare,/ dar niciunul nu se întreabă/ câte pustiuri a străbătut,/ și pe toate le poartă în ea, oferindu-le,/ nici câte vieți a lăsat în urmă,/ pradă melancoliilor nemiloase,/ așteptată ca o mântuire,/ refuzată în adunări zgomotoase,/ se mulțumește cu un ungher al sufletului/ sau construiește imperii“ (p. 44).
Semn că nu poate privi ca dintr-un turn de fildeș spre propria identitate pământească, neștiutul și umilul peregrin se simte a fi un străin ce viețuiește atât de departe, încât nu se mai recunoaște el însuși. Neplăcându-i să aibă despre sine imaginea „bunului singuratic“, eul plural își face sieși vizite, ca unui bun prieten plecat de mult timp. De fapt, dorește să găsească „punctul mort“ al călătoriilor sale lăuntrice, care pot demara doar cu puterea dată de mersul în „marșarier“ și cu privirea mereu ațintită în oglinda retrovizoare a vieții. Pentru a conduce în direcția de înaintare râvnită, este obligatorie ajungerea în acel punct mort. Până să-l găsească și ca să fie mai sigur pe el, o ia pe jos, cu frica dusă de mână, dar rămâne înduioșat când vede că și ei îi trebuie direcție asistată. Un chip care îi însoțește viețile apare mereu înainte de răscruci, pentru a-i face semne disperate de departe precum că urmele drumului ce trebuia ales s-au șters. Astfel, i se dau peste cap toate aparențele de orientare în care crezuse.
Trăind fapte de nesurprins printr-un limbaj care îl părăsește și expulzat fiind chiar din propriul limbaj, poetul ajunge să fie cerșetor de semnificații în marea muțenie: „Devenim treptat cerșetori/ la porțile mișcătoare ale propriului nostru trecut./ Dar cheile le-am pierdut,/ încuietorile au fost schimbate./ Viitorul se naște din disperare“ (p. 43). În „muțenia“ lui, el se bucură totuși de acest crepuscul al codurilor de limbaj, pentru că nutrește speranța secretă a apariției altor cuvinte în stare să le reinventeze, atunci când tăcerile corozive se vor transforma, sub acțiunea timpului și a refluxului sensurilor, în tăceri mătăsoase („Timpul, știai și tu,/ e mătase fărâmițată/ peste o voluptate feroce“ – p. 31). Desigur că, odată cu dispariția sa, îi vor pleca și urmele, dar vor rămâne urmașii, care îi vor călca pe urme (de aceea se și cheamă astfel). Aceștia, robiți unor cuvinte decrepite ale căror sensuri le vor scăpa și lor, vor veni tot de departe și îi vor lua un loc mereu rămas curat pentru cineva.
Chiar dacă îi biciuie fantasmele, chinurile facerii limbajului propriu îi compensează poetului necesitatea comunicării față de neputința celorlalte feluri de limbaj: „Poemul e teroarea/ că ești văzut cu ferocitate/ pe dinăuntru,/ poemul e un atentat,/ el e principalul aliat al asasinilor aparenței,/ poemul e cădere și furie./ E stigmat,/ cu el timpul se curbează, încât se văd morții în pribegii fără capăt“ (p. 49). „Mama timpului“ însăși se curbează cu timpul în matcă, în strădania acestuia de a deveni cheag, pentru a se înfiripa, numai că extincția este pe aproape: „Și moartea e un exercițiu/ de finețe./ Un simplu mod/ de a privi timpul,/ intens, până devine tăiș“ (p. 45). Din moment ce este zămislit cu privirile ațintite înspre orizontul morții, poemul este scris cu sângele unei disperări care hrănește negre viziuni. Totul este pregătit pentru execuția victimei, efectuată într-o lentă gradare a inducerii sentimentului de groază: „Poemele filmează execuții, cum se depune liniștea după rumori stridente și fiecare găsește în sine locul eșafodului, după aceea poți simți chiar timpul revărsându-se, gâlgâind ca sângele din trupul decapitat“ (p. 11).
odată cu apariția volumului Execuții, Aurel Pantea își reafirmă, departe de orice specta culozitate formală, specificitatea discursului său liric original și probează o aceeași intuiție nedez mințită în a (ra)corda struna monotoniei la tensiunea lirică creată în jurul întrebărilor existențiale pe care și le pune. Deși pare să se repete la nesfârșit, poetul nu cade în manieră, poemul său nesuferind metamorfoze sau deveniri sesizabile. Un același – alt singur poem negru, al cărui titlu este dat de însuși titlul cărții, citim și în această ultimă apariție editorială, pentru că ne-am obișnuit ca, în volumele publicate sub această semnătură, totul să fie mereu altceva sau altcineva. De fapt, în încercarea sa de recuperare a demnității și a măreției originare a ființei omenești în conclavul de identități ale lumii, Aurel Pantea nu scrie literalmente poezie, ci propune o coerentă etică a supraviețuirii printr-o exprimare nedeclamativă, care își refuză lamentația.