Anii 1884-1885 au o semnificație aparte în istoria simbolismului românesc și în biografia lui Alexandru Macedonski. Sunt anii de după epigrama cu bucluc – ale cărei implicații au fost mult exagerate de detractori –, ai exilului francez și ai destrămării primei echipe de la „Literatorul“. Atmosfera glacială care se revarsă dinspre Curtea Regală, în care spiritul moral sever al reginei Carmen Sylva nu înghite ușor epigrama la adresa lui Eminescu, face ca finanțele poetului, și-așa precare în raport cu necesitățile sale aristocratice, să se subțieze considerabil. „Literatorul“, practic, își încetează apariția, ultimul număr lunar ieșind în 17 martie 1885. De-atunci încolo, până la lansarea noii serii din 1892, aparițiile revistei vor fi fantomatice. Poetul însuși este nevoit să se mute în casa de pe Calea Dorobanți (pe-atunci, o mahala destul de sordidă, la marginea „micului Paris“ din zona centrală), care va deveni celebră datorită interioarelor ezoterice, „ideate“ de Macedonski și realizate de fiul Alexis, pictor și arhitect.
Ceea ce este curios, în povestea „ostracizării“ scriitorului – care începe înaintea epigramei cu pricina –, este nu faptul că un poet atât de rafinat poate fi un polemist grobian, mergând până la lezmajestate: aceasta se știa deja, din publicistica politică a lui Macedonski, de la ziarul „Oltul“, dintre 1873-1875. Astăzi, la examenul operei, surprinde imaginea de decadent care îi este atribuită, cu incontestabil succes de public, lui Macedonski. Caragiale, ne aducem aminte, îl poreclește Macabronski și îi pune în seamă, prin procedeul parodiei, o atmosferă decadentă grotescă. Elemente de scenografie macabră există în poezia sa, desigur, dar ele reprezentau ceva șocant numai pentru cei care, ca nenea Iancu, nu-l citiseră pe Baudelaire. Exercițiile macabre ale „prințului lituanian“ sunt simple excursuri livrești și programatice aduceri la zi ale unei poezii românești care zăbovise un pic cam mult, datorită lui Eminescu (cel din Floare albastră și Somnoroase păsărele), sub zodia diafanului.
În realitate, după cum bine remarcă G. Călinescu, Alexandru Macedonski este mai degrabă un scriitor cu o dublă existență. Între scriitura sa socială și cea taciturnă (Michel Tournier) se produce un vizibil divorț. Satanistul este, în viața de zi cu zi, un om foarte cuviincios, de o perfectă bună-creștere și de o remarcabilă discreție. Nu își compune „poze“ atunci când frecventează locuri publice, nu vociferează, nu este urmat în saloane de o curte de discipoli ș.a.m.d. Decadentul nu este deloc boem, nu întârzie nopțile în cafenele și nu-și abandonează îndatoririle conjugale ori parentale. Poetul amorului liber și al orientalelor dezlănțuiri orgiastice este un soț devotat, căruia nu i se cunosc escapade extraconjugale. Pe scurt: există o uriașă discrepanță între imaginea sa publică și realitatea vieții și operei sale.
Vinul și alcoolurile, de exemplu, ca prezențe obiectuale în poezia lui Macedonski și eventuale „semne“ ale stilului de viață simbolist, confirmă această remarcabilă cumințenie domestică a „decadentului“ și, în același timp, întăresc afirmațiile istoriei literare (și ale poetului însuși) vizând ruptura față de poetica romantică.
Aceasta, deoarece substanțele psihotrope sunt, de fapt, în poezia macedonskiană, niște uriașe absențe. Un șir rarefiat de mențiuni, când întâmplătoare, când exterioare: or, în poezia română de dinaintea lui Alexandru Macedonski, cel puțin vinul (dar și kieful, rachiul, ciubucul, cafeaua etc.) sunt orice altceva, în afara unor obiecte secundare, de decor.
Romanticii, bunăoară, fuseseră niște autentici poeți ai vinului, până-ntr-acolo încât bietul Eminescu, în ultimele sale zile, într-una din iluminările pe care le-a avut în curtea sanatoriului doctorului Suțu de pe strada Plantelor, a spus: „Am să-mi prefac viața în nimic și sângele în vin de Drăgășani. Să mor… Și-apoi cu vinul să mă vindec. Ce mare om e Kant!“ Vinul este, în poezia predecesorilor lui Alexandru Macedonski, un obiect plurisemantic, o poartă către trecutul visat sau un prag al cunoașterii.
Nimic din toate acestea la poetul „rozelor ce mor“. Vinul, înainte de toate, este foarte rar menționat în poezia sa (și încă și mai rar în proză). Macedonski nu are un vin al său, semn că nu este nici măcar un gourmet.
Una dintre frumoasele comparații care împodobesc Ospățul lui Pentaur, de exemplu, ne oferă o mostră de neaderență la virtuțile licorii, și, în fond, de utilizare generică a vinului, pe baza analogiei, coloristice și de textură, cu sângele: „Zeul Month îi dă iuțeala și Baal a lui putere,/ C-o silință uriașă sparge zidurile vii,/ Iar în urma lui se scurge sânge roșu din artere,/ Ca un must de struguri negri de sub teascul unei vii“.
Beția este cauzată, în opera sa, mai degrabă de alte obiecte decât de vin. De soare: „Purtam în grai argintul curatelor izvoare,/ În cuget, visuri roze… – De viață mă-ncântam,/ De soare mă-mbătam,/ Eram argint și soare… –“, de crini: „În crini e beția cea rară“, de roze: „De roze e beată grădina/ Cu tot ce se află-mprejur:/ E beat și cerescul azur,/ Și zâzâie, beată, albina“, sau de culori: „Și colorile din juru-mi, nimb al cerului divin,/ Le beau sacra voluptate, ce mă-mbată ca un vin“. Beția cu vin, atunci când apare, este discret repudiată, ca o faptă rușinoasă, vinul fiind prea adesea, pentru Macedonski, sinonim cu desfrâul. În Noaptea de iunie, unul dintre autoportretele sale poetice, vinul este așezat în categoria refuzurilor din biografia sa, într-o destul de transparentă trimitere antinomică la același Eminescu: „Puteai, râzând de versuri la front aliniate,/ Să țeși o nouă pânză de rime zdruncinate,/ Și-ntr-însa să amesteci real cu ideal,/ Făcând pe a ta Muză o clipă să creeze/ Taverna-n care vinul să curgă ca un val/ Alături cu palatul în care să viseze/ În mijlocul orgiei vrun nou Sardanapal!“ În aceeași notă, în Noaptea de noiembrie, replică evidentă la Scrisoarea I, el plasează iarăși vinul într-o explicită antino mie cu înțelesul spiritual al pro- priei vieți: „Am popi, jandarmi și fete, iar poarta e cernită,/ Spre gloria-mi cea mare, de sus și până jos,/ Și nu-mi lipsesc discursuri ș-anunțuri prin gazete…/ Iar moartea-mi o să facă chiar cioclii să se-mbete,/ Spre-a vie propășire ș-al cârciumii folos“.
Paradigma vinului dăunător sau trivial este, de altfel, remarcabil de amplă la Macedonski, pentru cât de restrânsă este prezența vinului, în general. În aceeași Noaptea de noiembrie, șampania este echivalenta eminescienei cravate, căreia tinerii învață la Paris să-i facă nodul: „Șampanie la Capșa beau mulți făcând paradă/ De golul cel din creieri, de plinul cel din ladă…“, iar în Noaptea de februarie, vinul este o autentică poartă a desfrâului și un semn al dezumanizării: „Mi s-a părut întotdeauna un ce scârbos și crud/ Ca dupe-o noapte de orgie, pe buze încă de vin ud/ Să te cobori la acea ocnă la care s-află condamnate/ Nenorocitele ființe ce se numesc: prostituate“. Vinul nu oferă dezmoșteniților sorții panaceul uitării și nici nu facilitează întâlnirea erotică, în măsură să sublimeze, prin purita- tea pasiunii, sordidul relației dintre client și prostituată: „Ele – repede ghicindu-l, se-ncercau să-l prindă-n mreje,/ El, roșind ca o cireașă, se făcea-ntreprinzător,/ Și cu vinul ce băuse, ca turtit să fie bine,/ Și cu ochii mari și negri ce cătau în ochii lui,/ Îi părea cum că odaia se-nvârtește și, în fine,/ Lesne poți să mergi la vale, dar cu greu la deal te sui.“ „Evocare curajoasă a bordelului“, după Nicolae Manolescu, scena își dezvăluie curajul estetic prin descripția amănunțită a scenelor de lupanar. Poetul își ia, însă, o cuviincioasă rezervă morală, în cadrul căreia vinul trece în seria obiectelor damnate, pe același plan, am văzut, cu ochii negri ai prostituatelor…
Suntem aici, în fond, foarte departe de mediul cârciumilor pariziene, cu cârciumarii și prostituatele lor, care făceau farmecul existențelor artistice din Montmartre, cântate de poeții simboliști și pictate de impresioniști. Tonul decadentului român nu ni-l evocă pe Verlaine, ci pe țâfnosul mizantrop valah Grigore Alexandrescu.
În fond, Macedonski preferă – spre a fi consecvent cu închipuita-i condiție de paria – să bea venin, în loc de vin. În Psalmi moderni. VI. Și-au zis…, întreaga Românie îi toarnă pe gât cucută, iar el, ca un nou Socrate daco-român, o acceptă în numele lui Dumnezeu: „Frați, rude, toți mă dușmăniră,/ Pe cât plângeam, pe-atât rânjiră,/ O țară-ntreagă s-a-ntrecut/ Să-mi dea venin – și l-am băut.// Dar, Doamne, nu te biruiră“.
Încă de la începuturile sale, prin urmare, simbolismul românesc stabilește o relație bizară cu alcoolul esențial al Parnasului simbolist european. Pe de-o parte, ruptura de stilul frust și vital al romanticilor este evidentă, pe de alta, alcoolul are o prezență discretă, marginală chiar, și în orice caz nu foarte onorabilă, în recuzita lui Alexandru Macedonski. „Decadentul“ refuză, în fond, decadența pe care, altfel, o descrie amănunțit, cu un uriaș talent al scormonirii bolgiilor Urâtului.