De curând, dat fiind că gara planetară (cum am numit-o nu de mult tot în acest spațiu) amenință să devină cronică, iar noi „tot tresărind, tot așteptând“, mi-a venit din nou în minte o nuvelă din Antologia prozei fantastice a lui Roger Caillois: Păianjenul lui Hans Heinz Ewers (tradusă de Paul Zarifopol). Povestea acceptă, firește, mai multe lecturi/interpretări. Iată un rezumat de lucru. Un tânăr foarte sigur de sine pariază că va putea supraviețui în camera de hotel în care au murit în condiții dubioase mai mulți chiriași. Pentru mai multă acuratețe a prinsorii, el scrie un arogant jurnal „de front“. Zilele trec, una după alta, monotone. Singura distracție: fata stranie care șade la fereastra casei de peste drum și toarce fără întrerupere. Cei doi încep să-și facă semne. Jocul e tot mai complicat, iar tânărul se amuză, tot mai măgulit că gesturile lui sunt imitate, fără ezitare, de silueta de vizavi. Captiv în iluzia puterii sale, înțelege prea târziu că el este cel prins în mreje, el repetă supus gesturile sugerate de torcătoare. Că strivește între dinți un păianjen când, în final, e găsit mort nu-i decât o revanșă târzie și inutilă…
Ei bine, Torcătoarea poate fi Lumea sau Vremurile. Tânărul, cu voia dumneavoastră, Scriitorul. Încrezător în forța cuvintelor sale, el prinde în pânza de păianjen a scriiturii sale Lumea. E cea mai veche definiție a sa. Dar cine e, oare, la cârmă? Încerc, pripit, un sumar studiu de caz. Nu reiau toate detaliile legate de un subiect întors pe toate fețele de trei decenii încoace. Simplific, de dragul demonstrației, mai mult decât ar fi, poate, îngăduit.
Așadar, înainte de 1989, scriitorul român se simțea deținător al cuvintelor puterii, adică al cuvintelor cu har. Puterea îi urmărea scrisul și, temătoare și alunecoasă ca orice Putere, alesese să devină ocrotitoarea din umbră, abilă în a nu lăsa lanțul prea lung. Orice ocrotire e manipulatoare și are un preț. În mod aparent paradoxal, cenzura a pus umărul la calitatea subversivă a textelor și, deci, la recunoașterea publică de care se bucurau autorii lor. Sigur pe succesul său, scriitorul era citit, ascultat, urmat. Putea fi chiar el Torcătoarea. Cuvântul său avea căutare și efect. Era „înțeleptul satului“, deținător de adevăruri. Scriitorul se putea crede și chiar era Capul Lumii. Și Lumea, și Scriitorul se amăgeau că dețin Puterea, că fac jocurile. Se prefăceau că nu văd nepotrivirile, disfuncționalitățile relației. Prea sigur că e o învestitură pe viață, imediat după 1989, Scriitorul nu a ales cea mai bună situare față cu noua stare a lucrurilor. În euforia libertăților de tot soiul, a făcut jocul Lumii fără cap, cum ar zice Canetti. Cuvântul foarte liber a deprins rapid injuria. Și-a pierdut din greutate. De la „orice cuvânt e o încredere“ s-a făcut pasul spre „libertatea cuvântului a diminuat importanța cuvântului“ (Ana Blandiana). Interesele diversificân- du-se haotic, scriitorii au pierdut un lucru esențial: solidaritatea. Nu era ea absolută nici înainte vreme, dar pe fundalul unui dușman comun și al unor instituții care încă funcționau ca „de la sine“, ea se putea manifesta (aproape) pretutindeni. Deprinzând rapid tehnici din sfera politicii (chiar amestecân- du-se uneori în politică, stângaci și naiv), dar și frustrat de o audiență în scădere vertiginoasă, scriitorul se lansează în diatribe, demolări, atacuri la drumul mare. Divorțuri violente în piața publică sunt urmate de aiuritoare, pentru privitorul de pe margine, împăcări.
Odată suspendat paternalismul Statului, s-a micșorat, de la o zi la alta, statura scriitorului în cetate. Puterea îi era acum peste puteri. „Toată puterea ni s-a scurs / pe nesimțite în albul / unor pagini care se vor șterge“ (Adrian Popescu). Nu mai era „înțeleptul satului“ și nu mai deținea Adevărul, acesta din urmă fragmentându-se amețitor. Tranziția cea lungă, ruinătoare de identitate și suspendat loc de trecere, a agravat căderea. Tranzițiile sunt grele fiindcă intră în joc „ingrediente“ imprevizibile – ca să nu mai vorbim de graba românească de „a ajunge“ care-i face pe români să fie mereu pe drum, pe cale de a… Ușurateca nouă lume își consuma puterea și energiile mai ales în vagi spații virtuale, Lumea rămânând, încă o bună bucată de vreme, în iluzoria proprietate a celor din veacul trecut.
Dar „socoteala se sparge“ curând, cum ar zice Eminescu. Scriitorul nu mai e și nici nu mai știe să fie Capul, iar Lumea pare să se descurce și fără el. În „satul mondial“, sferele de influență și punctele de reper sunt extrem de fluctuante. Torcătoarea nu mai pare interesată să dețină controlul asupra Culturii. Nu se grăbește s-o treacă printre prioritățile ei, are alte interese, nici ele prea clare. Ne-așezarea e generalizată: „Nu se știe niciodată cine pe cine, cine cu cine și când și la ce“ (Ioan Es. Pop). Înțelegând, în fine, că sunt pe cont propriu, orfani și părăsiți, scriitorii (artiștii) anunță o vreme, năuci și infantili- zați, „Moartea Culturii“, uitând că se întâmpla exact ce-și doriseră – ieșirea de sub tutela Statului. Trec astfel, fără mari împliniri în zona rostului în Cetate ori a condiției de „muncitor intelectual“ (tirajele rămân simbolice, librăriile nu sunt luate cu asalt de cititori, se extinde periculos moda cărții editate „în regia autorului“, onorariile rămân o amintire etc.) două decenii. În urmă, dezmeticiți, scriitorii se repliază.
Re-locuirea prin cultură a cetății (cum îmi place s-o numesc), sesizabilă în ultimul deceniu, pusă la cale cu efort și poticniri, reclădește o con-viețuire cu ingrediente culturale care să promită perpetuarea situării firești în miezul lucrurilor. Lumea părea că își redobândise Capul legitim: Cultura. Oamenii îi recunoșteau, din nou, forța de coeziune și progres. Învățau deschiderea spre Celălalt. Festivaluri, spectacole, recitaluri, desanturi, gale mobilizează sute, mii de oameni. Cultura pătrunde în agenda cetățeanului, la un pas de a deveni un modus vivendi. Scriitorul are din nou Lumea. Nu e Capul, nu, dar dovedește că poate fi un partener de încredere. Puterea însăși începe să priceapă că durarea, credibilitatea, prestigiul se câștigă prin Cultură. Nu și-o înscrie încă printre priorități, dar nu-i mai e indiferentă.
Însă Torcătoarea a lovit în martie violent și prin surprindere. Boala, amenințarea morții preiau controlul. Ele sunt cauza fără a fi și vinovatul, așa încât soluțiile nu pot fi decât improvizate, năuce, ineficiente. După luni de derivă, prăbușire, derută, s-a instalat un sentiment de ireal și neînchegat. Cultura a redevenit marginală și, mai grav, facultativă. Lumea fără cap (a lui Canetti) își alătură Capul fără Lume, al Culturii exilate într-o paranteză. Refugiul în online e paliativ, nu vindecător. Forme stângaci instituționalizate ale absenței. Ale sălbăticirii. Țesătura comunitară poate fi șubrezită de orice gest nesocotit/nepăsător, care nu-l include în gândul tău pe Celălalt.
Sigur, pandemia e și ea trecătoare, căci „ce e val ca valul trece“. Dar cât de pregătiți suntem să-i atenuăm efectele pe termen lung? Scriitorii reconsideră obstinat puterea cuvintelor de a se împotrivi răului, căci izolarea nu poate intra în definiția Culturii. Dar vulnerabilitatea lor s-a agravat, poate și din cauza amăgirilor internetice. Au crezut și ei, ca tot omul, că poți avea zeci, sute, mii de „prieteni“, că fiecare like dobândit înseamnă valorizare, recunoaștere, apreciere, că Lumea te vede, te știe, te apreciază. Atâta doar că totul e amăgire. În spatele tastelor apăsate nu mai sunt oameni, ci figuri robotizate imitând gesturi impuse de o modă. Nesiguranța de sine nu poate fi decât în creștere. Ce va face scriitorul când va descoperi că la capătul textului său nu e nimeni să-l primească? Cum se descurcă scriitorul fără Lume? Deocamdată, vinovatul de serviciu poate fi… criticul literar. Deși revistele literare sunt pline de recenzii, cronici, comentarii, anchete și studii de sinteză, încă sunt voci care vorbesc despre „dezertarea“ de la datorie a criticii. Abandonat de Lume, în singurătatea lui orgolioasă și vanitoasă, scriitorul crede că salvarea stă în puterea criticii. O amăgire în plus?
În martie, se credea că „lumea nu va mai fi la fel“. Dar omul se schimbă mult mai greu decât vremurile. Chiar și sub amenințarea morții, nu a celei destinale, pe care omul a învățat s-o ignore, ci a celei molipsitoare, n-au dispărut nicidecum orgoliile, ranchiunele, intoleranța, zavistia, reacțiile umorale. Mai speriat, nicidecum mai înțelept, așteaptă.
Cred că importantă ar fi, din nou, ieșirea din fundătura lamentării. „Satul“ e în plină și cam haotică transformare. Încercarea de a găsi răspunsuri la întrebările încuietoare ale existenței nu mi se pare abandonată. Orice îndepărtare de interiorul fragil și indecis al omului are ca urmare legică revenirea la același interior dornic de Poveste. Povestea „lumii ce pe nesimțite cade“ dă adâncime și celor mai mărunte gesturi și cuvinte, le infinitiplică. Să credem, așadar, că puterea scriitorului nu s-a diminuat, ci s-a schimbat sintaxa lumii, jocurile se fac după alte reguli, într-un vacarm care pune surdină vocilor artei. Torcătoarea pandemică cere o nouă repliere. Cum va ieși Scriitorul din dramatica situațiune: nu mai e Capul și a pierdut, cel puțin deocamdată, și Lumea.
Cele de mai sus aș vrea să fie punct liber de plecare pentru o dezbatere națională. Care să fie Colocviul FestLit Cluj 2021 și să conducă spre o carte. Așa cum volumul Istoriile literaturii române ține locul colocviului din acest an tulbure. Invitația va fi lansată în ianuarie, cu toate detaliile.