„Mă gândesc că poate ar interesa pe prietenii mei cititori unele informații, mărturisiri și amintiri în legătură mai ales cu ceea ce e în mine artist. Simpla anecdotă-divertisment e de importanță cu mult mai redusă pentru cei care se interesează de viața scriitorilor. Uneori, totuși, mă voi opri și la asemenea paragrafe. Unele din acestea din urmă, fără voia mea, au să aibă alură literară. Asta mă jenează puțin; aș vrea ca între mine și cititorii mei, de data asta, să lipsească meșteșugul breslei din care fac parte. Totuși și argumentele literare sunt necesare, ca să-mi explice caracterul și ca să dea întrucâtva răspuns la o întrebare de prefăcută uimire pe care bunul și neuitatul meu prietin Ibrăileanu o făcea ades cu privire la descrierile mele de natură: «Nu înțeleg de unde le mai scoate…». Le scoteam dintr-un rezervoriu umplut cu nemiluita în ani și ani, în toată copilăria acum atât de depărtată, în perioada secundară a pământului.“ Această secvență care deschide autobiografia lui Mihail Sadoveanu precizează obiectivele și, implicit, traseele principale pe care va evolua rememorarea; obiectivul major din Anii de ucenicie îl constituie, așadar, artistul, insul (re)cunoscut, omul de pe scena publică: ochiul naratorului scrutează mereu ceea ce se ascunde dincolo de persoană, în orizonturile necunoscute (pentru că, pe rând, pierdute) ale ființei — personajul din „perioada secundară a pământului“ care e copilăria depărtată. Scrisă la șaizeci și patru de ani, autobiografia lui Sadoveanu este un text de (re)investitură a individului cu succesivele etape ale existenței din momentul instalării în memorie și conștiință (prima vârstă din Anii de ucenicie este aceea de la șase ani), precum și cu formele culturale pe care le-a creat.
Și aceasta cu atât mai mult în cazul lui Sadoveanu a cărui operă își are matricea în ceea ce aș numi spațiul autobiografic; desemnat în principal prin cele două texte „personale“ — Cele mai vechi amintiri (1935) și Anii de ucenicie (1944) —, acest teritoriu include ograda bunicii din Verșeni și moșia Jderilor, primele ieșiri în zăvoaiele din lunca Siretului și drumurile lui Nicoară Potcoavă, lumea târgului unde nu se întâmplă nimic și aceea a „treptelor“ inițierii lui Chesarion Breb, împărăția apelor de pe iazurile Șomuzului, de lângă Fălticenii gim naziului și cărările muntelui pe care le străbate Vitoria Lipan, Iașul romantic al anilor de studii și hanul celor două Ancuțe. Dimen siunile atât de diferite ale operei, palierele ei temporale și spațiale se unesc în registrul unic al evocării; se discută greșit despre descrierile sadoveniene: autorul romanelor, ca și naratorul din autobiografie, nu descrie, ci evocă, pare că „recheamă“ din același spațiu „personal“ iubirea lui Alecu Ruset pentru Catrina, faptele Jderilor, ale lui Cozma Răcoare, Nicoară Potcoavă sau Ștefan cel Mare, istoria Vitoriei Lipan, chipul Ancuțelor, cu aceeași intensitate și, mai ales, cu același ton firesc al celui care e „trezorierul“ acestor amintiri, cum o va face cu trăirile „Băiețelului“ și, apoi, cu acelea ale personajului-narator din Anii de ucenicie. „Poezia“ trecutului, de care s-a vorbit atât în exegeza operei „de ficțiune“, rămâne caracteristica esențială a textului autobiografic; stilul sadovenian se exprimă și aici în tot ce are particular, unic, întrucât, iată, câte deosebiri (în afara unor accente puse mai apăsat pe atitudinea celui ce privește) ar putea fi descoperite, la rigoare, între o „descriere“ din oricare text și această „priveliște“ din Anii de ucenicie: „După omături mari și înghețuri de cremene, deodată, într-o zi, printr-o împrejurare cu totul misterioasă, prevestită totuși de gromovnice vechi și călugări bărboși de la sfânta mănăstire Neamțu, soarele a rămas stăpânitor în senin c-o lucire imensă. Văzduhul s-a umplut de aburi și a rămas totuși curat. Zăpezile s-au muiat în puține ceasuri și cel dintâi amurg al primăverii excepționale, care nu revine decât la nouă sute nouăzeci și nouă de ani odată fiind totuși altul, a fost ca o înflorire de trandafiri fantastici. După ce s-a scufundat soarele în munții de la asfințit, n-a trecut mult și s-a strecurat între noi și toate cele de dincolo de noi, între pământ și tărâmul celălalt, un fel de fragment, de noapte clară care a trecut îndată ce luna a născut din aburii Șiretului, pe zarea răsăritului. Pe toate pârâiașele zilei s-a prins, ca un filigran de argint, o pojghiță fină de îngheț, și apele au urmat totuși să sune subțire și să curgă încă un timp, până ce luna plină s-a urcat spre amiază în cerul de culoarea toporașului. Spre ziuă pâraiele dezghețului au stătut și s-a prins o brumă ușoară pe tot ce era cafeniu și negru; dar îndată ce a izbucnit soarele, cu aceeași putere ca în ajun, cântecul apelor mărunte a pornit din nou și gârlele primăverii au început să scrie iar zigzaguri și meandre ici-colo, în bucăți mici de lume, repetând cu gingășie, ca pe o jucărie a copiilor din veacuri succesive, marea dramă divină a desfacerii apelor și a alegerii uscaturilor. În toate părțile improvizații line ori viforoase, cascade de-un ceas, prefacerea nămeților în ape vii și moarte. Costișele au început să se ochiască, umere negre de dealuri au prins a fumega albastru. În a șaptea zi, șesul Siretului era un lac întins cât cuprindeau ochii. Topirea pripită a omătului se produsese numai deasupra; dedesubt rămăsese albie de gheață ca un taler al uriașilor, oferind luminii mari și cerului profund cea mai minunată și extraordinară oglindă. Treceau nouri de scamă, apăreau sus în albastru și în oglinda de jos și se mistuiau pe nesimțite. De subt acei nouri care nu mai erau, scăpărau deodată convoiuri de paseri migratorii. Unele treceau și dispăreau spre asfințit și miazănoapte; altele se încovoiau spre zăvoaiele și aburii Siretului“ ?
Dacă matca operei este amintirea („personală“ sau „colectivă“), aceea a stilului rămâne evocarea; asemeni textelor în care Sadoveanu își „amintește“ despre Jderi, Nicoară Potcoavă, Ștefan cel Mare și Tudor Șoimaru, în Anii de ucenicie și Cele mai vechi amintiri demersul narativ parcurge același traseu din prezent spre trecut, în încercarea de a descoperi o „istorie“ (aceea a operei și ființei care a creat-o), la fel de misterioasă pe cât erau întâmplările oamenilor din vechime; creând impresia aceleiași depărtări și acelorași „secrete“, universul copilăriei din Cele mai vechi amintiri și Anii de ucenicie și lumea „fictivă“ a romanelor sunt ipostaze ale aceluiași spațiu, structurile lor de adâncime raportându-se la o unică dimensiune temporală care, la Sadoveanu, ca și la Creangă, este vremea: primele vârste ale personajului-narator și faptele din istorie se învăluie în același vestmânt al evocării care unește într-o singură „icoană“ vremea copilăriei și „vremea“ Ducăi-vodă, de pildă.
Prima vârstă (între doi și șase ani) — „preistoria“ explorată în Cele mai vechi amintiri se configurează din semne, reminiscențe vagi și, mai ales, din amintiri-ecran, ale unui timp când ființa personajului-narator descoperea lumea mitului și a eresurilor, când „Băiețel“ contempla viața „cu plăcere“, ne știind că se află la „hota rele misterioase“, la mar ginea unor lumi „cu totul deosebite“ — târgul Paș canilor și „satul bă trâ nilor „strada provin cială și prundurile, dumbră vile, fânețele care își așteaptă „cuce ritorul“, eroul „civiliza tor“. Între aceste două taine — a realității vieții și a misterului de „din colo“ — pendulează textul, acordul lor con stituind ținta veșnic de neatins a existenței și, totodată, nucleul litera rității autobiografiei sadoveniene: „Cea mai veche amintire a mea se leagă de soarele de primăvară. Nimic material n-a mai rămas din acel trecut depărtat, probabil acum cincizeci și ceva de ani. Configurația topografică a punctului precis de pe glob unde a avut loc drama s-a schimbat cu desăvârșire. Eroii ei s-au prefăcut și sunt cu totul alții, în baza unei legi a veșnicei prefaceri. Au rămas, între ei și între prezent și trecut, numai legături misterioase cu totul de alt ordin. Cum a crescut, după echinocțiul de primăvară, lumina lunei, fulgerul de aur m-a străpuns și a ajuns până în profunzimile trecutului. Asta se întâmplă în toți anii, dar numai de câtăva vreme. Mai de mult, adică mai aproape de întâmplare, imaginea aceasta stătea ascunsă pentru mine; până ce deodată, nu știu bine când, într-o strălucire de April, acordul între taine s-a făcut și întâmplarea din trecut mi-a apărut brusc.“
Mereu invocate, ritualul magic al corespondențelor (pământenii sunt „frați cu străbunii părului“ din ograda bunicii de la Verșeni) și codul comunicării dintre tainele de pe etajele succesive ale vremii sunt ipostaziate în raportul dintre intuiția lucrului și instinctul expresiei, într-un proces al instalării în conștiință, memorie și limbaj, asemănător celui din Hronicul și cântecul vârstelor al lui Blaga.
Regăsind însă tradiția pe alte căi și, desigur, investind-o cu alte valori în perspectiva elaborării operei, „artistul“ din Anii de ucenicie este mult mai puțin tranșant decât Iorga, celălalt partizan al lui „ieri“, în ceea ce privește „curentul de europenizare“: amenințată de civilizația „mecanică“ și tendința de „standardizare“ a lumii moderne, ruinată și „împuținată necontenit“, lumea veche rămâne un reper interior al cărui destin în istorie pare definitiv pecetluit: „Înțelegeam nevoia intrării acestui neam în curentul de europenizare, și în același timp mă biruia părerea de rău că i s-ar prăpădi, în asemenea prefacere, toată originalitatea. Dilema aceasta m-a situat definitiv într-un fel de democrație conservatoare; soluția, relativă, a necunoscutei încă n-o văd“. Mereu invocat, spațiul de „dincolo“ constituie punctul unde se intersectează traseele operei și căile existenței; de aici provin „amintirile“ lui Sadoveanu din Frații Jderi și Nicoară Potcoavă, Creanga de aur și Baltagul, Nopțile de Sânziene și Zodia Cancerului, Poveștile de la Bradu-Strâmb și Cazul Eugeniței Costea, Țara de dincolo de negură și Hanul-Ancuței, Oameni și locuri, Cele mai vechi amintiri și Anii de ucenicie, marcând proiecția autobiografică a întregii literaturi sadoveniene, ivită la frontiera „iconului“ cu imaginea, a legendei cu realitatea.