Unora literatura li se pare un moft desuet menit a le omorî timpul, o deprindere stearpă la care renunță treptat, spre a se închina idolului virtual al forfotei de pe internet. Ei alcătuiesc cohorta modernilor în ochii cărora cartea e relicva unei epoci în care cititul ţinea loc de privit. În schimb, pentru alţii (iar aceştia sînt o minoritate), beletristica e obişnuinţa plăcută de a digera impresii prin mijlocirea tropilor. Aceştia alcătuiesc casta meditativilor cu aplecări estetice. E cazul naturilor livreşti atinse de viciul inofensiv al degustării calofile. Din rîndul lor se aleg eseiştii, criticii sau istoricii literari. Lor lectura le este nărav benign din a cărui repetiţie se formează un tabiet cu tentă elevată.
În fine, mai există o mînă de împătimiţi, e drept foarte puţini, printre care se numără Horia Gârbea, cărora literatura le este scenă a vieţii netrucate. În mintea lor, ficţiunea este mai aievea decît realitatea, iar personajele sînt mai vii decît apropiaţii de care se ciocnesc zilnic. Sastisiţi de platitudinea vieţii, o înlocuiesc cu mirajul intrigilor din cărţi. Portretele din nuvele, alături de relaţiile ce se urzesc între ele, li se par cu mult mai mustoase decît episoadele de care au parte în felia cotidiană. În cazul lor, simţul realităţii este înlocuit de pasiunea dramei, în virtutea unei obnubilări cu rol benefic: convenţia plăsmuirii literare eclipsează cadrul sec al traiului plat. E ca o revanşă prin care tensiunea ideală a artei înnobilează serbezimea străzii. Ei sînt pînă într-atît de absorbiţi de himera literelor încît atenţia pe care o dau personajelor e invers proporţională cu consideraţia pe care o acordă semenilor. E ca o orbire prin selecţie drastică, căci pot face în amănunt portretul unei figuri de roman, dar nu reţin mare lucru din omul de lîngă ei. Pot descrie de-a fir a păr deznodămîntul unei piese de teatru, dar trec nepăsători pe lîngă o altercaţie în familie. Sînt un soi de lunatici a căror aplecare spre scenarii bizare îi face să neglijeze detaliile prozaice.
Aşa arată casta din care face parte Horia Gârbea, iar Viaţa minunată a personajelor e o dovadă în această privinţă. În cazul lui, lectura nu e truc menit a-i umple timpul, cu atît mai puţin prilej de meditaţie eseistică, ci jubilaţie intensă de ordin histrionic. Cînd deschide un roman, păşeşte pe scenă alături de personaje, intră în miezul intrigii, se supune logicii naraţiunii. N-are morgă de filosof, ci neastîmpăr de spectator urmărind cu aviditate jocul actorilor. Ochiul nu îi este de critic literar, ci de dramaturg scriind o piesă cu materialul clientului, adică cu fiinţele imaginate în literatura română. Horia Gârbea este un medium molipsindu-se de răsucirile eroilor, printr-o contagiune de ordin intim, pe care o transformă apoi în glose de factură analitică. Din acest motiv, el nu face comentariu de text în sens clasic, ci intră în pielea unui martor care se mişcă cot la cot cu protagoniştii, spre a se încărca cu patimile, cusururile sau obsesiile lor. Făcîndu-le portretul, le dă tîrcoale complice, graţie unei simpatii mai mult decît livreşti, pe care aş numi-o amicală. Iată de ce „eseurile“ de aici nu sînt reflecţii de ordin filosofic pe seama unor fiinţe literare, ci mirosiri subtile surprinzînd figuri de fabulă. Autorul miroase personajul spre a-l prinde în spelca unui portret cu dichis.
Selecţia personajelor ascultă de un criteriu tematic: autorul alege o temă (amorul, alcoolul, bătaia, animale, epistole, clădiri, muzică, porecle etc.) şi apoi o urmăreşte în romanele citite, strîngînd sub bolta ei personajele avînd afinitate cu ea. Rezultatul e un caleidoscop pestriţ de apariţii memorabile.
Spre deosebire de eseistul obişnuit, la care literatura e doar pretext pentru a-şi demonstra ideea, de unde deformarea la care supune textul analizat, Horia Gârbea rămîne fidel originalului. Nu pune de la sine ipoteze şi nu împinge interpretarea spre unghiuri pe cît de insolite, pe atît de străine de bucata comentată. Ce îl leagă de personaje nu e dorinţa de a epata prin nuanţe insolite, ci plăcerea de a le contempla stridenţele. Vînează bizarerii, excepţii, încălcări de normă, cusururi. Şi caută mereu termeni de comparaţie, alăturînd personajele în- tr-un carnaval epic. Nu vrea să impună ierarhii, nici să răstoarne paradigme, de aceea, cînd emite judecăţi estetice, ascultă de canonul consacrat. Motivaţia lui e pe jumătate estetică, pe jumătate ludic-drăgăstoasă: fiindcă îndrăgeşte mult eroii literari, îi încondeiază cu poftă. Dacă ar putea, s-ar strecura de-a dreptul în vîrtejul de patimi din carte, dar cum insinuarea e imposibilă, se mărgineşte la o inspirată punere în scenă, în cursul căreia asiști la un bîlci al slăbiciunilor. Cum spuneam, cînd face analiza unui personaj, autorul se urcă pe scenă lîngă el, de unde şi simpatia cîrdaşă cu care îi urmăreşte gesturile. „Toate articolele au fost scrise «de plăcere», din amintirile de lectură, cu puţine reveniri la bibliografie. Încît am fost eu însumi uimit cînd am constatat că mă referisem la peste 140 de autori şi la mai mult de 200 de opere.“ (p. 5).
Horia Gârbea preferă fraza lapidară, alături de sintaxa strînsă, de aceea cuvintele i se leagă cu ifos tăios. Are umoare şugubeaţă, un ton ironic de spiriduş hohotind cu poftă în ceafa personajelor, pe care le prinde cu pioneza în portrete concise, ca într-un insectar aranjat pe regnuri stricte. Le descrie gesturile tachinîndu-le, făcîndu-le cu ochiul, mustrîn- du-le, atunci cînd nu le acoperă de-a dreptul de sarcasme. Indiferent că benchetuiesc, că suferă din amor sau că se bat în duel, toţi se bucură de devoţiune livrescă, de o atenţie mărită de cercetător tenace, altfel nici nu s-ar putea explica migala cu care autorul scotoceşte în 200 de opere.
Ce izbeşte este tonul sprinţar, Horia Gârbea avînd un fel ţanţoş de a călca pe pagină. E scurt, direct, fără dantelării inutile. Şi totuşi, frazele au deseori un nod de surpriză, neputînd să le prevezi curgerea. Autorul scrie ingenios, cu accente comice, concentrînd informaţia în expresii succinte. Iată cum sună un pasaj din capitolul „Alcooluri şi beţii de personaje“: „Un recrut inadaptabil din A. Bacalbaşa bea consecutiv două litre de rom şi apoi se sinucide. Iancu Zugravu, fiind pilit, sparge clondirul de «mastica prima» şi ajunge la cremenal, unde vine tot ars de flamă, pentru că altfel nu are curaj. Dar romul are uneori şi efect pozitiv, fiind salutar pentru tratarea durerii de măsele prin «magnetism». La Brăescu funcţionarii beau multiple «vermuturi de Torino» şi se plîng că nu le ajunge leafa. Apoi pleacă la dame. Tot la Brăescu, un personaj îi cumpără nevestei adorate un patefon. Apoi bea cu amicii 72 de pelinuri în şase inşi, o duzină de om! Ajuns acasă cam la ziuă, îşi găseşte consoarta în pat cu timidul chiriaş. Le pune la patefon «Deşteaptă-te române» şi pleacă. Să se sinucidă eventual.“ (p. 25).
Stilul acesta scurt, de gaiță înţepătoare, dă frazelor o tentă de cleveteală cultă, în desfășurarea căreia talentul țîșnește dezinvolt. Horia Gârbea își boscorodește personajele, le ia peste picior, nu le iartă nici o scăpare, le întocmește rechizitorii, dacă ar avea pozele lor le-ar pune la vizier. Sub unghi lexical, se dă în vînt după delicatese de uzanţă veche, precum: dardăr, mehtup, chivuţă, muştră, becher, duelgiu, boierie cu panaş, plachie de sfaturi, epistolită, bengă, machiaverlîcuri, muftiu, mertice, cataroi – termeni pe care îi culege din volumele pe care le iscodeşte. A le explica aici sensul ar cere prea mult spaţiu.
Cum temele din carte sînt banale (30 de ipostaze comune), nu te-ai fi aşteptat ca din ele să izbucnească un iarmaroc bezmetic de caractere piezişe. Meritul autorului e că pînă şi personajelor şterse le dă un ştaif aparte, scoţîndu-le din condiţia anodină. Ştie să le dea relief, să le pună în hiperbolă, să le ridice în rang, să le „furlandisească“, adică să le dea dreptul de a se fuduli cînd au calităţi, sau de a se justifica cu ţîfnă dacă au defecte. Intenţia lui Gârbea e de a găsi tuturor un loc sub soare: îi semeţeşte pe cei mărunţi, îi coboară pe cei aroganţi. Dar peste tot senzaţia este că autorul se amuză deştept, precum un gnom drăcos, care, încondeind efigii umane, pune umorul să se exprime într-o limbă fină. Fiecare capitol e o schiţă cu nerv dedicată moravurilor, metehnelor sau răsturnărilor din destinul eroilor literari.
Savuroasă în stil, bogată în informaţie, împungătoare în expresie, o carte ca Minunata viaţă a personajelor nu s-ar fi putut ivi decît dintr-o adevărată pasiune faţă de literatura română.