Antologia realizată de Ion Bogdan Lefter cuprinde, cum arată criticul „optzecist”, „cvasi-inte gralitatea poeziei dimoviene rimate alăturat”, adică texte de o variată întindere, în care versurile sunt ele însele „de lungimi inegale, dictate de fluența lejeră a exprimării”. Sunt aproape 450 de pagini în care se face, la vedere, un asemenea tip de poezie; și sunt unsprezece volume din care ea este recuperată: Versuri (1966), 7 poeme (1968), Carte de vise (1969), Eleusis (1970), Deschideri (1972), Amintiri (în colaborare cu M. Ivănescu și Florin Pucă; 1973), A.B.C. (antologie; 1973), La capăt (1974), Dialectica vârstelor (1977), Spectacol (1979) și Veșnica reîntoarcere (1982). Ce se observă îndată, pe lângă materia bogată a poeziei cu rimă alăturată, este ritmicitatea editorială. În 15 ani și ceva, Leonid Dimov a publicat zece volume, părând inepuizabil în a utiliza, iar și iar, un mecanism bine pus la punct de generare poetică. A înțelege poezia lui Dimov, a o gusta și a o interpreta nu echivalează cu o pliere simplă pe suprafața operei ori cu identificarea unui text-manifest care să „lumineze” ansamblul, oferind perspectiva critică. Cred că o nouă interpretare a poeziei lui Dimov poate porni tocmai de la studierea mecanismului de poetizare. Privirea lectorului „fuge” în toate părțile, atrasă și distrasă fiind de imaginația debordantă a poetului, de feeria lexicală, de enumerările memorabile de elemente, obiecte, acțiuni, de personajele pe jumătate realiste și pe jumătate monstruoase care apar și dispar în aceste pseudo-narațiuni. Ca puțini alți poeți, Dimov te „zăpăcește” prin ritmul susținut al textelor sale, prin trepidația înșiruirii de secvențe a căror logică de asociere nu se vede, prin rima, adeseori, atât de insolită, încât ea capătă valoare în sine și orientează în sens invers derularea versurilor. Poetul pare a lucra, deopotrivă, de la stânga la dreapta, construindu-și cu migală fiecare vers, și de la dreapta la stânga, obligând versul să intre într-un anumit ritm și să aibă o terminație anume. Se poate spune că orice poet care scrie versuri cu ritm și rimă procedează astfel; numai că, la Dimov, mecanismul poetizării este construit pe absurdul oniric reglat și reglementat prozodic. Versurile lui se deschid integral pentru a capta realul și existentul trecute prin vis, transformate oniric; și în același timp onirismul poetic este ritmat și rimat prin ceea ce poetul numește „crusta prozodică”.
În Sistematica poeziei (1988), Eugen Negrici avea intuiția că „însăși imaginația este împinsă spre zone insolite prin resortul rimei” și că „nu este exclus ca însăși extensia registrului lexical să fie provocată tot de rimă”. Într-adevăr, la Dimov, rima alăturată nu închide decât formal versurile; la o privire mai atentă, ea le deschide, în sensul unui travaliu extra ordinar al poetului asupra materialului textual, obligat la o anumită cadență și la un anumit „finish” sonor. Mai impresionant chiar decât valoarea excepțională a acestei poezii este tocmai efortul permanent al lui Dimov de a lucra simultan (imagistic și lexical, plastic și muzical) asupra fiecărui vers din întinsa lui creație. Mecanismul poetizării, în cazul său, nu poate funcționa „în gol” și nici în virtutea inerției, așa cum se întâmplă la Nichita Stănescu, care dă uneori inițiativa limbajului și pare a-și contempla propriile texte de pe margine. Dimpotrivă, Dimov trebuie să fie mereu prezent în litera tuturor acestor poeme, să o constituie și să o prelucreze, iarăși și iarăși, fără a obosi și a cădea în autopastișă. Ca și Arghezi, de la care împrumută tiparul conversației realiste și în direct, Dimov e un artizan al versului, un creator și un generator de „cuvinte potrivite”, un autor cu o răbdare uriașă în arta mozaicului liric.
Contrastul între cavalcadele onirice și meticuloasa lor preparare este, acum, evident. Dimov construiește metodic, atent la toate detaliile și controlându-și poezia la modul infinitezimal, narațiuni fastuoase și deopotrivă absurdiste, în care unii critici au căutat semnificații simbolice și niveluri de adâncime. Dar mecanismul poetizării dimoviene este făcut să șteargă complet granița dintre sens și non-sens, dintre semnificativ și nesemnificativ, dintre un detaliu oarecare și un element simbolic „tare” care să orienteze lectura și înțelegerea textului. În poezia lui Dimov nu mai există semnificații adânci la care să ajungem prin parcurgerea materiei lirice; nu avem în versurile lui un element de profunzime și un centru care să ne dea, dintr-odată, revelația asupra textului. Pentru cei ce caută chei simbolice în poezia dimoviană, nu e poate încă suficient de limpede că această lirică nu are o logică simbolică, nici măcar una aparte, poetică. Orice posibilă relație de cauzalitate, orice potențială structurare de sens, toate enunțurile care, împreună, ar putea duce undeva sunt controlate și „blocate” în fază incipientă de autor. Mecanismul poetizării cenzurează și împiedică acumularea de sens, aplicând textelor lui Dimov logica absurdă a unui vis în fața căruia și cel mai competent psihanalist va fi dezarmat. În locul acumulării de sens, al progresiei de semnificație și al rezultantei acesteia, avem succesiunea de fapte și întâmplări, acțiuni și episoade survenind nu se știe cum; avem călătorii și procesiuni, carnavaluri și baluri, circul și bâlciurile, caruselul și caleidoscopul, zborul, plutirea, ori fuga în doi prin interioare complicate. Toate sunt imagini acumulative ale unei (i)realități ce nu poate fi sistematizată și nici „cuprinsă” logic, ci desfășurată ca atare, în cât mai multe dintre particularitățile ei, prin lungi descrieri și enumerări de obiecte și făpturi, reale și supranaturale. E desființată, de asemenea, granița dintre realitate și irealitate, dintre regimul diurn și cel nocturn, dintre ce e posibil să se întâmple și ce e probabil că nu se va întâmpla niciodată. Aici totul este posibil, dat fiind că versurile acceptă în egală măsură descripția realistă și distorsiunea fantasmatică, suita de întâmplări și non-sensul suitei. Dimov ia de la Arghezi tocmai dinamizarea textului poetic prin schimburile de replici între personaje; numai că ceea ce la modernistul Arghezi era grav, dramatic, definitiv și inexorabil, la postmodernistul Dimov devine ludic, fluctuant, cu sens flotant și disparent. Iată-l pe Arghezi în Duhovnicească: „Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas,/ Ca un suflet de pripas?/ Cine-i acolo? Răspunde!/ De unde vii și ai intrat pe unde?”; „Ei! Cine străbătu livada/ și cine s-a oprit?/ Ce vrei? Cine ești,/ De vii mut și nevăzut ca-n povești?”; „Mi-e limba aspră ca de cenușă./ Nu mă mai pot duce./ Mi-e sete. Deschide, vecine./ Uite sânge, uite slavă./ Uite mană, uite otravă./ Am fugit de pe Cruce./ Ia-mă în brațe și ascunde-mă bine”. Teama și teroarea personajului care întreabă sunt potențate de răs punsul final, halucinant-realist, al unui Isus fugit de pe Cruce și căutând adăpost. Iată-l și pe Dimov în Mosorul: „– Nu-mi vine nici să le văd, nici să le-ascult,/ Sunt doar lucrurile noastre de demult,/ Scârțâietoare decolorate, nițelușe…/ – Hai să vedem cine s-a ciocnit de ușe/ Pe când pălăvrăgeam mai de zor./ – Poftim! Un mosor/ Cu capetele ca de ciupercă/ Făcute din ceară ori gutapercă/ Și, parcă i se-aude prin apropiere/ O muzică. Se tot stinge și piere./ – Nu-mi mai sta ca o pupăzoaie,/ Bagă mosorul în odaie,/ Trage perdelele, încuie,/ Bate obloanele în cuie,/ Aprinde opaițul de iască,/ Deschide balerca din Valea Călugărească,/ Adu felegeanul de bacara,/ Așază-te lângă mine pe sofa,/ Ascultă atent și degustă:/ Auzi? Un fel de voce augustă/ Printre foșnete ispășitoare,/ Vaiete, râsete clare,/ Icnete de forțe puse la treabă,/ Nu te sfii, apropie-te! Întreabă:/ Cine sunteți, ce-ați devenit? De când?/ Aveți doar simțire ori sunteți gând?”.
Poemul continuă, în acest fel, pe încă două pagini, Dimov dând o reprezentare comică interogațiilor formulate cu atâta seriozitate de personaj. La Arghezi drama era absolută, ca și cum s-ar fi ajuns la capătul capătului. Puși în limbajul personajelor, termenii dramei se precizau și se clarificau. La Dimov însă nu se mai poate distinge între dramatic și comic, între esențial și accidental. Poezia nu își conduce lectorul către o semnificație de profunzime accesibilă la finalul textului. Textul însuși nu mai este construit cu o adâncime simbolică reperabilă și recuperabilă de sub suprafața versurilor. El nu mai are un miez, un sâmbure care să fie important, ci elemente și secvențe dincolo de care nu există un sens, importante în ele însele. Mecanismul poetizării lui Dimov, neoperând cu simboluri, oferă cititorului întreaga suprafață a poeziei, fără accentuare, reliefare, potențare, fără discriminare, am spune azi, între elementele ei. Sub planul lor de incidență și ocurență nu mai există o gândire poetică structurantă care, reunindu-le, să le dea un sens integrator. Oniricul Dimov a căutat, așadar, să elibereze poezia de imaginile-cheie, de toate motivele „literare”, de elementele simbolice, de laitmotivele semnificative și recurențele psihanalizabile, de particularitățile riscând să devină caracteristice, chiar de excepțiile ce puteau deveni reguli. Dimov a muncit într-un mod impresionant pentru a scrie o mare poezie plină cu de toate și liberă de tot – și a reușit.