Cascada
(Anno Domini 2020)
toți prietenii mei cu brațele pline de foi albe
scriu câte un jurnal de pandemie
în textele lor se aude o cascadă
vuind
locul unde cade apa zdrobită de bolovani
pare poala unei femei bătrâne
în care se adună pânza
de la un război de țesut
o urzeală albă și rece
numai bună de tras peste ochi
îndată ce te-ai așezat frumos lângă zid
în acest timp eu refuz
să mai vorbesc la telefon
propozițiile mele ar fi și ele tot o cădere de apă
razele soarelui
înfipte în lună
Mozaic
acoperiți de uitare copiii bat mingea
pe un maidan
în interiorul mingii doamna lor învățătoare
pune curse la vulpi argintii
afară e o toamnă făcută din petice
pe aleile drepte capetele noastre
scriu gânduri
de parcă s-ar rostogoli pe fâșii
de hârtie cretată
mingea lor tocmai se șterge de lună
cum ai culege mugurii unui surâs
din spuma valului care se sparge de țărm
Spărtura
asfințind
soarele a lăsat în locul său
o spărtură
deasupra parcului zoologic
pe acolo șuieră vântul
toate jivinele
se năpustesc
la poarta cea nouă
Această scrisoare se va pierde
într-o zi ți-am făcut pe roata mea de olar
frumoase podoabe
de o parte și de alta a capului
printre zulufi
am așezat întunericul și lumina
la cele două mâini
degete
pe care din când în când le numeri
cum ar trece un cal
în spatele altui cal
iar în munți ceața
și inima mea într-o scândură de cireș
pe care coboară și urcă luna
Opera aperta
în noaptea asta
luna pe cer
pare urma unei ștampile
pusă din neglijență
pe o coală încă nescrisă
Ziua în care am salvat rândunica
pe un perete atârnă umbra unei cămăși
ca o piele de asin
în fiecare sâmbure de măr
o femeie curăță de coajă
un măr
vedeam o turmă de iezi
păscând la gura unui tunel
și ascultam cucuvelele
șerpii scrisului tău de mână
ieșeau din albastrul cerului
aruncam cu crăpături de oglinzi
de la fereastra hotelului
peste pădurea de brazi
a fost ziua în care
am salvat rândunica
Bărbat scriind în mijlocul unei grădini
mă găsești ostenind
să-ți pun la loc capul pe care tocmai ți l-am tăiat
lovesc ritmic cu ciocanul în daltă
zboară așchii aprinse
trag cu urechea
și din când în când întorc privirile
cum aș auzi dinspre manej
un nechezat
și bătaie de copită-n podea
întinde-ți doar mâna spre trestii
prin fereastra vagonului
ele par suflete de copii
ridicate pe vârfuri
Orașul și luna
de nouă zile lucram
să fac pe cer o lună rotată și plină
să-mi pot vârî prin ea capul
acolo unde se văd
lei cu albine în gură
și scânduri de culoarea tutunului
ieșind prin pereții bisericii
de trei zile lucram
am încercat cu compasul
să delimitez suprafața
dar mă încurcau niște nori
de trei zile lucram
mortar și cărămidă arsă îmi aduceai
în fiecare zi cățărată pe o scară
și mai urcai și tu un fuscel
ajungându-mi alături
de trei zile lucram
cu degetele zdrelite de așchiile bolții
astăzi
împrăștii norii câlțoși
dintre oasele capului meu
și numeri zerourile care s-au înnodat
pe zborul lăstunilor
pe când cu o sfială de înger mă întrebi
în ce oraș rătăcim
Forme
cine
ține în mână
o lumânare aprinsă
se îngroapă de viu
O plimbare tăcută
vine moartea să-și pună în ordine
toate hârtiile
și pare puțin îmbufnată
de cele ce i s-au întâmplat
pacientul de la care se-ntoarce
a lăsat
înainte de-a închide ochii
să-i zboare din ei două muște verzui
în aerul atât de curat
Ilustrată cu colivie
privesc mâna care poartă deasupra zăpezii
colivia în care stau
pe cer norii se așază precum rufele în dulap
brusc se oprește din mers
cu fălcile-i încleștate
purtătorul de colivie
aruncând către mine printre vergele metalice
foarte scurte ocheade
tăcerile dintre noi par
niște alei mărginite de sfincși
ochii unui faraon cu fața roasă de molii
ori timpul ieșind din ape negre în zori
din turla bisericii umbra cade ca un cuțit
pe gâtul lui aplecat.