Fantome în Las Vegas prezintă complicații mai mari decît pare să promită începutul abrupt, comico-filozofic – sau, așa cum ne anunță unul din personaje, vine cu „vreo două-trei chestii care te pot da peste cap“. Dacă parte din scriitura lui Măniuțiu de pînă acum putea fi caracterizată de căutarea în durată, de o tensiune pe alocuri indigestă între lipsă și intenționalitate, acest volum nu mai centralizează fuga, ci peisajul, poate vitalist, ce o înconjoară.
Două personaje, anume avva Noah, ghidul fantomatic, și companionul său, adică cel ce urmează să fie chiar autorul poveștii celor doi (nescrise încă la momentul întîlnirii lor, dar cunoscută deja de avva Noah) explorează dimensiunile metafizice ale Las Vegasului, într-un moment fie de delir febril, fie de cartografiere a post-existenței. În același timp, lectura poate fi privită într-o ipostază de umor aproape cinic, de comic relief pentru realitate – cea modernă, aș adăuga –, dar și într-una de jurnal condensat de descîlcire a existenței. Cu alte cuvinte, cartea se pretează și pentru vreun ceas mai meditativ, și pentru tranzit feroviar scurt.
Dincolo de interesul generat de posibilele observații asupra evoluției scriitoricești a lui Măniuțiu, proza de față se desprinde, în mod foarte îmbucurător, de o aplecare a prozei românești recente înspre poveste goală sau estetism, prin două planuri majore de sens: unul aproape metatextual, despre arta scrisului, altul, o oglindă esențializantă a realității prezente. Intenționat sau nu, Fantome în Las Vegas devine ars poetica, o metaforă pentru flagelul scrisului; febra – ori un delir creator, ori maladie ce spectralizează, al cărei unic paliativ este scrisul. Cartea însăși pare să fie doar un corolar sau un produs secundar al acestei dileme. Cînd privirea textului nu este percepută ca atare, adică îndreptată spre interiorul său, rămînînd incisivă și problematizînd ipostaza creatoare, ea aparține doar nebunului ce rostește întotdeauna adevărul (vezi și Fuga cu Henri, Humanitas, 2017) – cu alte cuvinte, intenționează să reveleze, voalat și cu umor, ceea ce nu apare ca imediat evident.
Textul se plimbă lin de la intern la extern, modificîndu-și distanța focală, iar trecerea spre planul al doilea de sens se face subtil. Ipostaza pe care o menționam mai devreme este cea a unui poem concomitent pentru și contra (post)modernității și a spiritului modern. Inevitabil, Las Vegas-ul spectral al lui Măniuțiu este și cel al lui Baudrillard; „turiștii care așteaptă extaziați să se extazieze“ sîntem și noi.
Pe de o parte, Fantome în Las Vegas este un omagiu adus manierismului și o pledoarie pentru acceptarea și asimilarea absurdului. Celebrînd incongruențele și tranzițiile în care nu există timp pentru dezmeticire, scriitura lui Măniuțiu pare că încearcă să propună tocmai aceste spații ca generatoare de sens și de ordine. Într-un vîrtej febril similar cu cel al protagonistului, în neclaritate, totul devine coerent. Cu alte cuvinte, obscuritatea și înțelesurile oblice limpezesc privirea cititorului, făcînd tranziția de la logica externă la cea internă, proprie textului și lumilor descrise. Într-un fel, încercarea de a epura de nonsens, de a desluși și ordona, sînt antidoturi ale morții. Atît la nivelul mesajului, cît și în ceea ce privește parcursul inițiatic al personajului principal, textul este într-o mișcare continuă, rezistă stabilizării unei interpretări; această căutare constantă și lipsa de regăsire la care cititorul este forțat imprimă un puternic vitalism relației sale cu romanul.
Pe de altă parte, ne confruntăm cu o lume schițată sub semnul artificialității, care se îndeamnă a fi privită cu prudență, dacă nu chiar cu cinism. Acțiunea se joacă într-un tablou pop art grotesc, unde carnea se transformă în spectru, certitudinea în nesiguranță, toate văzute ca perindări prin „Marele Plan de Nonsens al lui Dumnezeu“. Suprapopularea orașului fantomelor reflectă imaginea unei metropole multiculturale din prezent, cu „milioanele de somnambuli“ ce roiesc pe străzile sale, întocmai ca într-o aglomerare urbană comună. Cînd sub tăvălugul realității, cînd sub incidența simulării, „fantome ale celor vii“ sau „simulacre de-o noapte“ populează o realitate alternativă ce are curajul să caricatureze, să arate cu degetul spre cea din afara cărții.
Microromanul lui Măniuțiu funcționează, în mod deloc surprinzător, ca o piesă de teatru montată sensibil: imersează privitorul în firul ei narativ, apoi îi ghidează privirea în exterior și, într-un final, înspre el însuși. Mai notabil este că alternanța de direcție apare aproape insesizabil, iar curiozitățile autorului, deși transpar, sînt prelucrate, ținute în frîu și lasă povestea să respire singură.