Emil Cioran este un „inculpat“ fericit pentru că este absent de la „procesul“ Cioran pe care îl instrumentează Adrian Buzdugan (născut în 1971, la 60 de ani după Cioran) pentru a cerceta dacă admiratul și controversatul scriitor român, convertit la limba franceză, a fost sau nu culpabil pentru simpatiile fățișe arătate Mișcării Legionare, nazismului și chiar lui Adolf Hitler. Desigur, procesul urmărește să circumstanțieze (Adrian Buzdugan, Procesul lui Cioran, Ed. Paralela 45). Nu interesează doar verdictul, vinovat/nevinovat, ci și gradul de vinovăție, dacă ea există.
Se pune îndată întrebarea dacă obiectul „judecării“ lui Cioran este atît de important în raport cu opera acestuia. Instanțe morale mai recente tind să acorde o mare însemnătate acestor lucruri punînd în discuție mai degrabă orientările ideologice ale unor scriitori – sau aderența lor, sinceră sau nu, la anumite idei și mișcări politice – decît valoarea operei.
Imediat după revoluția care a avut loc în 1989, în România, au fost luate la cercetat biografiile scriitorilor, dar și operele lor, pentru a vedea în ce măsură au fost infestate de comunism, presărate cu cedări în fața regimului, în același fel în care operele interbelice au fost cercetate de comuniști și puse eventual la index pentru o perioadă limitată sau pentru întreaga durată a regimului.
De regulă, scriitorii „fugiți“ din România socialistă erau șterși pentru totdeauna din memorie, după modelul orwellian. Cioran a pățit și el asta, spre deosebire de Mircea Eliade și Eugen Ionesco editați la sfîrșitul anilor 1960 și după 1970. Cioran era considerat, se vede treaba, irecuperabil.
Adrian Buzdugan procedează foarte meticulos, luînd în discuție practic toate mărturiile despre admirația purtată de Cioran unor oameni și idei din zona fascismului, național- socialismului german și legionarismului românesc, inclusiv ale antisemitismului. Desigur, problele cele mai relevante sînt scrierile autorului, în special cele în limba română, publicate pînă în 1940, ca și cele în franceză, de după 1949 care cuprind unele retractări ale formulelor mai vechi și negări ale scrierilor din tinerețe.
O prefață destul de întinsă a lui Ion Dur rezumă încercarea lui Adrian Buzdugan. Ion Dur are caracterizări pentru „martorii“ citați de autor, celor care osîndesc atitudinea lui Cioran fiindu-le rezervate cele mai aspre. Marta Petreu este un „procuror iacobin“ (cu ghilimele) și psihanalist de buzunar cu argumente tendențioase și ostile, Leon Volovici și Valentin Protopopescu sînt mai puțin ofensivi, dar cu agresivitate tendențială.
În cercetarea operei lui Cioran și a celor care s-au pronunțat despre Emil Cioran, ca vinovat de simpatii inavuabile despre fenomene și persoane (care au devenit) nefrecventabile, Adrian Buzdugan caută în general argumente în favoarea scriitorului. Cel mai adesea, autorii unor condamnări decise ale atitudinilor lui Cioran sînt contraziși.
Aproape patruzeci de pagini ale volumului sînt rezervate unor citate din scrierile lui Emil Cioran. Acestea reprezintă cuvîntul celui acuzat. Adrian Buzdugan alege fragmente care sugerează evoluția lui Cioran, schimbarea lui, nu doar „la față“. În 1940-41, el este categoric: Acest mort (Căpitanul) a răspîndit un parfum de veșnicie peste pleava noastră umană. Sau: Garda de Fier realizează maximul de autoconștiință a României. În 1946-47 tonul este altul: În fond, toate ideile sunt absurde și false. Cred că niciodată nu voi mai îmbrățișa o ideologie. Ori: Cvasifervorile mele „politice“ de altădată îmi par duse în preistorie. Uneori mi se pare direct comic că am putut să scriu Schimbarea la față – nu mă mai interesează.
În 1971, în unele scrisori către Arșavir Acterian, Cioran, sexagenar, reflectează la „unele izbucniri“ ale sale din tinerețe: …rămîn interzis, nu pricep, ce nebunie! Dar am tras toate ponoasele și învățămintele. Ce dobitoci am putut fi!
Asemenea recunoașteri și reveniri precum și afirmații de felul: nu aș judeca niciodată un scriitor după ideile lui politice (1981) sînt pentru unii convingătoare: Cioran a fost un rătăcit, un exasperat care a întrevăzut (eronat) o soluție pentru țara sa. Alții nu-i voi ierta niciodată opțiunile, afirmațiile de la 30 de ani și, eventual, nu vor crede că dezicerile sale ar putea fi sincere. Ambele tabere au de unde să-și ia argumentele. Lucrul acesta îl înțelege și Adrian Buzdugan care a jucat rolul unui judecător, dar unul „de instrucție“ care a făcut dosarul. Judecătorul care ar putea da verdictul, un verdict personal și unic, se înțelege, este cititorul dacă își asumă „acest rol ingrat“, după cum îl îndeamnă autorul volumului în ultima frază.
Putem fi siguri că toate „piesele“ din dosarul lui Emil Cioran au fost cîntărite și judecate, în primul rînd, de el însuși. Conștiința lui i-a fost primul judecător, chiar dacă n-o fi fost unul complet imparțial. A vrut Cioran să își facă iertate „nebuniile“ din care „a tras ponoase“? Sau a vrut doar să se scuze pentru a-și face un portret convenabil? Nici în acest caz, autorul, Adrian Buzdugan, nu poate trage o concluzie care îi revine fiecărui cititor. E de apreciat că el a făcut tot ce a putut pentru a pune la îndemîna „instanței“ lectorilor toate dovezile și depozițiile necesare.