În 1971 eram redactor la revista „Tomis“ din Constanța. Ștefan Bănulescu m-a chemat la București ca să mă recomande lui Marin Preda, pentru un post de redactor la Editura Cartea Românească. Planul era să mergem la Marin Preda acasă. În ultima clipă ni s-a asociat, cu amabilitatea lui furtunoasă, și Adrian Păunescu.
Ajunși la destinație, am fost primiți imediat, într-o cameră mare și luminoasă. După ce soția lui Marin Preda ne-a servit cu câte o cafea, Marin Preda m-a lăsat în plata Domnului, în fața ceșcuței mele, și a început o discuție aprinsă cu Ștefan Bănulescu și Adrian Păunescu, fără vreo legătură cu mine. Discutau despre reviste și edituri, despre cenzură, despre drepturile de autor, despre personaje pe care eu nu le cunoșteam, despre orice, în afară de angajarea mea la Cartea Românească. Eram tot mai impacientat.
Impacientat era și Adrian Păunescu. Impetuos, a încercat de mai multe ori să pledeze în favoarea mea, dar de fiecare dată a fost oprit din tirada în care se lansase, fie de Marin Preda, fie de Ștefan Bănulescu, cu expresivul gest al unei palme făcute tampon în fața lui.
Din când în când, Marin Preda îmi arunca o privire piezișă, de evaluare, apoi se uita întrebător la Ștefan Bănulescu. Prompt, Ștefan Bănulescu tăcea elogios la adresa mea și discuția, pe alte teme, continua. La un moment dat, Marin Preda a formulat, tot fără cuvinte, o obiecție în legătură cu mine, iar Ștefan Bănulescu a respins-o ferm, printr-o muțenie categorică.
Întrevederea s-a apropiat la un moment dat de sfârșitul ei. Cu lipsa mea de experiență, eram sigur că eșuase totul și mă simțeam copleșit de amărăciune. Cel mai mult mă durea că nu mi se dăduse ocazia să-mi apăr cauza. În timp ce ne luam rămas-bun, Ștefan Bănulescu i-a adresat lui Marin Preda o tăcere întrebătoare, finală, iar Marin Preda, tot fără cuvinte, i-a răspuns afirmativ.
Toate aceste tratative mute eu le-am reconstituit abia ulterior. În momentul acela, însă, aveam senzația, vorba poetului, că pe cap îmi cade cerul. „Bravo, ești angajat!“, mi-a spus Ștefan Bănulescu pe scări, spre imensa mea nedumerire. Iar Adrian Păunescu, cu o perspicacitate târzie, m-a lămurit: „Așa se tocmesc, dom’le, doi țărani.“
*
Când urma să-mi apară prima carte de critică literară (în 1977) la Editura Cartea Românească, Marin Preda, directorul editurii, m-a chemat la el în birou și m-a întrebat:
– De ce ai vrut să publici la Cartea Românească și nu la altă editură?
Am fost tentat să-i răspund: fiindcă e editura cu cel mai mare prestigiu. Dar am mers cu sinceritatea și mai departe și i-am mărturisit:
– E singura editură unde pot să-l laud oricât pe directorul ei, în paginile cărții, fără să mă compromit.
– Bine gândit, a spus Marin Preda.
După o pauză, a adăugat, deschizând teancul de șpalturi ale cărții mele, pe care le avea în față:
– Ai scris și despre alții, nu numai despre mine. Dar… e în regulă.
*
Un autor lipsit de talent literar care îl agasa pe Marin Preda cu insistențele lui era Norman Manea. Am fost de față, într-o zi, când Norman Manea, obraznic-umil, a deschis pentru a șaptea oară ușa biroului lui Marin Preda, ca să se intereseze de soarta unui manuscris al lui. Directorul i-a spus în stil țărănesc, cu o ironie subtilă:
– Dacă deschizi mereu ușa cuptorului ca să vezi dacă s-a copt cozonacul, nu se mai coace.
*
Prima mea carte de critică literară a apărut cu titlul Preludiu. (Inițial, avea un titlu mai inspirat, Amintiri despre literatura de azi, dar redactorul cu care am lucrat, Florin Mugur, l-a considerat prea ironic și l-a schimbat de frica autorităților.) Drept urmare, graficianul, fără să citească vreo pagină din volum, a desenat pentru copertă un ornament baroc-idilic, ca și cum ar fi fost vorba de un roman de dragoste, unii librari au așezat cartea în compartimentul rezervat lucrărilor de sexologie, iar în diferite dicționare literare Preludiu a fost transcris, din cauza unui automatism lexical, Preludii… Dar aceasta e altă poveste.)
Pentru Preludiu am primit 35.000 de lei – ceea ce era o sumă imensă, în condițiile în care un automobil Dacia costa 70.000 de lei, iar eu eram un debutant. M-a făcut fericit apariția cărții, o iubeam, așa urâtă cum arăta, și o căutam înfiorat de emoție, cu privirea, prin vitrinele librăriilor. Și m-au bucurat foarte mult, bineînțeles, și banii primiți (pentru mine banii câștigați din scris au avut întotdeauna și au și acum ceva sfânt).
După câteva săptămâni de la remarcabilul, pentru mine, eveniment, într-o zi de decembrie în care cădeau din cer, pieziș, fulgi de zăpadă mari și ușori, m-am întâlnit pe neașteptate, pe stradă, față în față cu Marin Preda. Purta un cojoc deschis la culoare și o căciulă din blană de miel, brumărie. Era însoțit de Mihai Gafița. Amândoi păreau hașurați de traiectoriile albe și oblice ale fulgilor. Eu m-am fâsticit, de emoție, astfel încât Marin Preda m-a salutat primul:
– Ce faci, monșer? Cum e să fii autor?
Am încercat să-mi pun repede mintea în mișcare, ca să îi dau un răspuns inteligent. N-am reușit decât să îngaim:
– Bine…
– Ți-ai luat banii de la casierie? Ești mulțumit?
– A, chiar voiam să vă spun, e o sumă imensă, mult mai mult decât ar fi fost cazul. Niciodată în viață n-am avut atâția bani. Vă mulțumesc.
– Uite, dom’le! Ești primul autor care se declară mulțumit. Pe chestia asta, îți mai dau 7.000 de lei. Să te duci mâine la casierie să-i ridici.
Mihai Gafița s-a uitat contrariat la el.
– Vin sărbătorile, are nevoie de bani, i-a explicat Marin Preda. Pe umeri, pe căciulă, i se adunase zăpadă, părea un general de armată cu epoleți fabuloși pe un câmp de luptă din Rusia.
A doua zi mi-am luat banii de la casierie. Exact 7.000 de lei, după ce mi se reținuse impozitul.
*
Pe vremea când Marin Preda era în culmea gloriei, și anume după apariția, în 1980, a trilogiei Cel mai iubit dintre pământeni, m-am numărat într-o bună zi printre invitații săi la restaurantul „Capșa“. La un moment dat, scriitorul povestea ceva, cu mare vervă, iar eu l-am întrerupt, făcând cu candoare următoarea remarcă:
– Să știți că aveți talent de povestitor! Ați putea să scrieți proză!
Marin Preda s-a uitat la mine nedumerit, pe deasupra ochelarilor cu multe dioptrii, apoi a înțeles că e o glumă și a izbucnit în râs:
– He! He! He!
*
Istorisirea pe care am întrerupt-o cu gluma mea se referea la Alexandru Piru, un critic și istoric literar foarte pitoresc, cândva discipol al lui G. Călinescu:
– Mulți mă întreabă – spunea Marin Preda – de ce stau de vorbă atât de mult cu Piru. Mă închid cu el în biroul de la Cartea Românească și persoanele care așteaptă în anticameră se enervează. A venit momentul să explic ce îmi place la el: e nemaipomenit de urât. N-am mai văzut un om atât de urât. Mă uit la fața lui și nu-mi vine să cred că există în realitate.
Am adăugat și eu ceva care l-a amuzat pe Marin Preda:
– Nu știu dacă ați auzit de un scriitor din provincie: Teodor Parapiru. Mă întreb cum va fi când Piru va face cunoștință cu el. Piru se va prezenta, bineînțeles, „Piru“. Iar celălalt îi va răspunde „Parapiru“.
*
La câteva luni după apariția amplului său roman Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda a fost găsit mort în camera sa de la Palatul Mogoșoaia (care avea camere rezervate pentru scriitori). Vestea a produs stupoare. Împreună cu Valeriu Cristea și Gabriel Dimisianu m-am dus să văd trupul neînsuflețit al marelui scriitor, la morgă. În încăperea prozaic-lugubră (cu lopeți, găleți cu ciment și roabe împrăștiate peste tot, probabil pentru o renovare), sicriul cu cadavrul lui Marin Preda stătea nu pe catafalc, ci jos, lângă un perete. Mi s-a părut zguduitoare această scenă. Cel care mă încântase decenii la rând cu cărțile lui nu mai reprezenta nimic.